Sonetul CLXXXIII al lui Vasile Voiculescu are ca tema iubirea, pusa in corelatie cu timpul. Cei doi termeni fundamentali, scrisi cu majuscule (Timpul, Dragostea) si pusi in relatie, au valoare simbolica, definind conditia umana. v1l9911vo12opr
Timpul determina caracterul perisabil al fiintei umane, apropiind-o de „piericiune", „vestejind-o". Nici o atitudine umana de razvratire sau de resemnare nu schimba esenta de muritor. Singura sansa a omului de a-si invinge conditia de muritor este Dragostea. Asadar, Dragostea este „unica vecie data noua", singura sansa a omului de a invinge moartea. Iubirea este semnul vesniciei, calea de acces spre tainele cosmice, reinvierea.
Durata vietii umane este a Timpului rupt din eternitate, iar eternitatea este taramul Dragostei.
Sugestia poetica este ca trupul sta sub semnul Timpului, al vremelniciei si al mortii, in vreme ce sufletul (spiritul) sta sub semnul Dragostei, ca posibilitate de acces la vesnicie.
Sonetul CLXXXIII face parte din volumul postum Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu. Acest volum preia nu numai structura sonetelor shakespeare-iene, ci si unele teme si motive. Iubirea, de exemplu, este o tema fundamentala a sonetelor „marelui Will", erosul fiind o modalitate de consolare a fiintei terorizate de trecerea timpului, camufland obsedantul gand al mortii. Sonetul lui Voiculescu are unele asemanari cu sonetul al 19-lea al lui Shakespeare, in care apar cele doua teme: timpul si iubirea: „Timp lacom, gheara leului o calca, /Fa glia puii proprii sa-si manance, / (... ) Saufa-ti de cap ! in ciuda ta, Batrane/ Cel drag, in versu-mi, tanar va ramane" (Sonetul 19)