l2l5811lq78fpz











Vitalitatea naturii, surprinsa ca o manifestare a dumnezeirii, incanta pe poetul traditionalist, care compune imagini auditive si vizuale intr-o avalansa de senzatii diverse, intr-un spectacol al dezlantuirii stihiilor: "O ploaie mare si un haos s-au asternut pe lume!/ Bat ingerii in tobe de nori, si Dumnezeu/ Cu fulgere isi scrie pe ceruri al sau nume,/ Iar trasnetul rosteste, citind, cuvantul greu." La acest spectacol al naturii dezlantuite participa intreaga divinitate, Dumnezeu trimitandu-si ingerii sa regizeze imensul spectacol celest: haosul si ploaia rescriu coordonatele unui imaginar potop, regenerarea naturii fiind un fenomen continuu. Dumnezeu este vazut in sensul mitologiilor pagane, ca stapan al fulgerelor, scriindu-si numele pe cer, iar trasnetul este o stihie neimblanzita ce ii rosteste numele, "cuvantul greu". Strofa a doua se intoarce simetric catre linistea calma a firii, intr-o gradatie descendenta: "Abia spre miezul noptii s-alina-ncet furtuna.../ Rar picuri de pe ramuri mai cad rasunatori.../ I-atat de ud si rece pamant si cer, ca luna/ isi leapada nestoarsa camasa ei de nori." La intreaga simfonie a naturii participa elementele terestre si cosmice, pamantul, cerul si luna, surprinse intr-un spectacol plin de maretie si de grandoare.
Teme si motive ale poeziei "Ploaie mare"
• Regenerarea naturii, vazuta in continua schimbare.
• Participarea puterilor divine, a ingerilor si a lui Dumnezeu, la acest spectacol de o frumusete unica.