q8e954qn99dpd

Poezia "La gura sobei" reia, cu aceeasi tenta de arta poetica, atmosfera din "Serile la Mircesti", acum, in corelatie cu aceeasi spaima a "fenomenului boreal", fiind mai bine accentuata tovarasia focului: "Asezat la gura sobei noaptea pe cand viscoleste/ Privesc focul, scump tovaras, care vesel palpaieste,/ Si prin flacara albastra vreascurilor de aluni/ Vad trecand in zbor fantastic a povestilor minuni." Spatiul imaginar se edifica de asta data chiar din plasma iluzorie a flacarilor, Alecsandri intuind, in imaginea magica a focului purificator, creator de lume, in simbolistica lui complexa, geneza creatiei poetice. in reveria creata de palpairea vesela a flacarilor se succed imagini aleatorii, corespondente gandului lasat liber, sondand acum fascinanta mitologie autohtona: "Iat-o pasere maiastra prinsa-n lupta cu-n balaur/ Iata cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punti de aur;/ Iata cai ce fug ca gandul; iata zmei inaripati/ Care-ascund in mari palaturi mandre fete de-mparati.// Iata pajuri nazdravane care vin din neagra lume,/ Aducand pe lumea alba feti-frumosi cu falnic nume;/ Iata-n lacul cel de lapte toate zanele din rai.../ Nu departe sta Pepelea, tupilat in flori de mai."

Din aceasta lume imaginara, in final se contureaza chipul fiintei iubite, o Ileana Cosanzeana cu flori de primavara in cosita, poetul ramanand intr-o reverie erotica pana in zori, invingand, si in felul acesta, urgia de afara: "Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce ma-ncanta/ E Ileana Cosanzeana!... in cosita floarea-i canta./ Pana-n ziua stau pe ganduri si la ea privesc uimit,/ Ca-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!".