"Incepand din preajma anului 1840, vreme de jumatate de veac, V. Alecsandri a intrupat in sufletu-i generos si a exteriorizat cu marele-i talent toate aspiratiile neamului nostru. Alecsandri a fost primul, din elita romanismului, luptator, interpret si cantarei. A fost unul din creatorii Romaniei moderne si, prin prestigiul si stralucirea talentului sau, a simbolizat intreaga opera."
Mihai I Sadoveanu
Personalitate marcanta a epocii de la 1848, prin "totali­tatea actiunii sale literare" (Titu Maiorescu), Vasile Alec-sandri a contribuit la fundarea si dezvoltarea a numeroase specii literare si a publicat prima mare culegere de poezie populara romaneasca (Poezii poporale. Balade (Cantice batranesti) adunate si indreptate de... partea I. Iasi 1852 si Balade adunate si indreptate de... partea a Ii-a, Iasi, i853. Aceste Balade au fost reeditate in 1855, 1862, iar la 1866 apare colectia completa, sub titlul: Poezii populare ale romanilor coordonate de...) j6k4510jd85htb
Influentat de folclor, a publicat ciclurile Doine si Lacramioare; a evocat in poeme ample trecutul eroic si mitologia nationala in ciclul Legende; a cantat momente de seama din istoria contemporana a tarii in Ostasii nostri; a celebrat viata rustica si miscarea ciclica a anotimpurilor in Pasteluri.
Creatia dramatica insumeaza monologuri (Canticele comice), comedii satirizand atmosfera si moravurile epocii (Iasii in carnaval, ciclul Chiritelor), drame cu subiecte din istoria natianla sau din antichitate (Despot-Voda, Fantana Blanduziei, Ovidiu) si o feerie (Sanziana si Pepelea)
Proza sa cuprinde jurnale de calatorie (O primblare la munti, Calatorie in Africa) si scrieri romantice (Buche-tiera de la Florenta, Istoria unui galban si a unei parale).
Pasoptist prin convingeri si inima, Alecsandri era incredintat ca arta trebuie sa slujeasca luptei pentru independenta nationala si modernizarea structrurilor anacronice societatii romanesti; el a simpatizat deschis ca miscarea de emancipare a claselor asuprite si a categoriilor dezmostenite. Poeziile compuse in momente de incordare nationala suni patrunse de caracter mobilizator si de spontaneitatea unei emotii reale. Lirismul e exaltat, versurile se organizeaza ca un manifest, comunicand tensiunea participarii la marile framantari ale istoriei (cum o dovedesc poeziile Desteptarea Romaniei, Dezrobirea tiganilor. Hora Unirei, Moldova in 1857).
Vasile Alecsandri a fost poetul vitejiei, al barbatiei militare romanesti; ilustrativ este ciclul Ostasilor nostri - inspirat de crancena inclestare a Razboiului de Independenta - in care poetul canta bravura din unghiul omului de rand, dar si volumul Legende (continand doua cicluri de versuri, din 1875 si 1880, ce cuprind 32 de piese), care infasoara samburele epic in faldurile istoriei si ale fanteziei, aruncand mereu punti intre real si fantastic.
Sub raport tematic, se pot distinge trei categorii: legende pe motive folclorice, legende istorice si legende orientale.
in prima categorie intra poeziile pe care "bardul de la Mircesti" le dedica pasarilor, florilor si anotimpurilor (Legenda ciocarliei, Legenda randunicai, Legenda lacramioarei, Prier si fata iernii, Zilele Babii); in cea de-a doua vom gasi compuneri in care se evoca lupta poporului pentru libertate, precum si chipurile unor eroi legenedari: Dumbrava Rosie (1872), Dan, capitan de plai (1874) si Grui-sanger (1875); in categoria "orientalelor" intra: Murad Gazi sultanul si Becri Mustafa, Garda seraiului, care ne transpun intr-un tablou al strazii musulmane, surprinzand lovituri de teatru, situatii incordate la limita sau personaje teribile prin fanatism.
Imboldul de a face incursiune in istorie pare sa i-1 fi dat poetului nostru V, Hugo, dar el trebuie cautat si-n propriile predilectii, ca si in asaltul dat de pasoptisti trecu­tului, in scopul inaltarii prezentului Doua realizari memorabile a obtinut V, Alecsandri (dupa 1870): Dum­brava Rosie (1872), care prezinta infruntarea lui Stefan cel Mare cu Albert, craiul Lehiei, soldata cu supliciul injugarii prizonierilor pe campul victoriei (aproape 900 de versuri). Sunt aici momente admirabile, ca tabloul salbatic al luptei ce "pare zugravit cu penelul unui Delacroix senzual, imbatat de frenezia sangelui" sau finalul poemei, "cu flacai adunati in jurul focului, care-si povestesc intamplarile de demult", cand, printr-o miscare brusca, "trecutul e azvarlit in departari de legenda¹ si devine tulburator" (Paul Cornea).


Dan, capitan de plai (1874) e si mai reusit, findca scriitorul combina mai liber istoria cu fabula; eroii, Ean si Ursan, se plaseaza la granita .dintre realitate si mit. Poe­mul (epic) a aparut in revista Convorbiri literare, in ia­nuarie 1875, si evoca un episod din trecutul de lupta al poporului impotriva cotropitorilor care incalcau hoiarele patriei (ale Moldovei), in epoca de dupa Stefan cel Mare (in secolul al XVI-lea), amenintand insasi fiinta natbnala a neamului.   
Poemul este alcatuit din sapte parti, precedate de un motto, un fragment dintr-un "cantic poporal": "Frunza verde de malai, Cine merge sus la rai? Merge Dan, soiman de plai, C-a ucis el multi dusmani, Un vizir si patru hani"
si urmareste reliefarea luptei darze a celor doi razbcinici, Dan si Ursan, impotriva navalitorilor tatari, pe care reusesc sa-i opreasca si sa-i tina in loc pana la sosirea orheienilor.
Compozitia si subiectul
Dan, capitan de plai este impartit in sapte capitole -tablouri (numerotate de autor cu cifre latine), fiecare cu­prinzand relatarea uneia din intamplarile care contribuie la conturarea subiectului, in expozitie (I-II) este prezentat eroul - Dan, care traieste "pe-un* munte paduratic", afla, ascultand ce vorbesc "(foi vechi stejari", ca-i "sabie in tara", c-au navalit tatarii si "tara-i in foc". Vulturii si ulii (simbolizand pe tatari) ii confirma spusele stejarilor. El hotaraste sa plece de indata impotriva cotropitorilor (intriga), zicandu-si:
"O, Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai Pan ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai".
Capitolele III-VI (desfasurarea, subiectului) prezinta intalnirea lui Dan cu Ursan, ca si descrierea luptei celor doi viteji cu oastea tatarasca.Cei doi sunt inzestrati de autor cu puteri supranaturale ca ale eroilor din basme: ei reusesc sa-si taie drum prin "neagra tatarime", pana ce se intalnesc fata in fata si isi incruciseaza armele, fericiti de victorie. in acel moment insa, Ursan este ranit, iar Dan isi apara cu strasnicie tovarasul de arme. incercand sa-1 scoata de pe campul de lupta, este el insusi lovit de o alta sageata tatarasca.
Aparitia fulgeratoare a Fulgai (stapanind, ca o amazoana, cei mai focosi cai si galopand salbatic prin spatii pustii), care reuseste sa scoata trupul tatalui ei din incaierare, sosirea arcasilor moldoveni, "ce vin c-o falca-n ceruri aprinsi ca niste zmei", ca si luarea lui Dan prizonier, constituie un moment emotionant
In ultima parte, poemul ajunge la punctul culminant - acela al aducerii lui Dan in fata hanului Ghirai (capitolul VII). Demn, eroul nu-si leapada credinta strabuna. EI isi exprima ultima dorinta: de-a mai putea saruta o data pamantul Moldovei. Este magistral realizat episodul reintoarcerii lui Dan, grav ranit, in cortul hanu-,lui, incheiat cu moartea eroului - deznodamantul.
Poemul se remarca printr-o desavarsita constructie epica, evidenta din felul in care este condusa actiunea, cum sunt inlantuite diferitele episoade. Actiunea se desfasoara intr-o gradatie continua si logica, din momentul in care Dan afla de navalirea tatarilor si pana la stingerea lui in cortul hanului Ghirai.
Combinand liber istoria cu fabula, autorul "isi plaseaza eroii la granita dintre realitate si mit. Dan si Ursan cu­nosc limba copacilor, chipul de a porunci raurilor sa-si o-preasca apele si de a tine piept, cu ghioaga si securea, invaziei tatarilor" (Paul Cornea).
Naratiunea faptelor se impleteste strans cu dialoguri concise, care dau dinamism, cu portretele eroilor, cu descrieri plastice (cum este tabloul zguduitor al arderii satelor in flacari). Scenele de mase, privelistile de ansamblu sunt zugravite cu aceeasi maiestrie, in culori si linii viguroase; eroii dau dovada de o exemplara-barbatie in fata dusmanului, ei capatand proportii legendare; portretele lor sunt ilustrative pentru curajul, spiritul de sacrificiu si pentru patriotismul romanilor.
Personajul principal al poemului este Dan. "intrupare simbolica a patriotismului si a eroismului anonim popular".

Realizat cu mijloacele cele mari ale artei portretul lui Dan reprezinta simbolic, vitejia poporului roman in lupta pentru libertate si independenta, pentru pastrarea specificului stramosesc.

Dan, capitan de plai este un poem eroic (adica nareaza o actiune mai complicata decat a baladei, cuprinzand mai multe episoade in care se povestesc fapte marete, savarsite de personaje insufletite de sentimente nobile).
V. Alecsandri" creeaza un erou miraculos de puternic in lupta (Dan); dusmanii se ingrozesc la aparitia sa, el cunoaste glasurile tainice ale naturii (afla de la niste stejari de prapadul din vale); vulturii il calauzesc in drumul sau, iar raul isi micsoreaza undele ca el sa poata trece.
Printr-o varietate de procedee artistice (directe si indirecte), autorul realizeaza portretul complex al acestui erou, un portret fizic si moral.
Astfel, in prima secventa, V. Alecsandri prezinta aspec­tul exterior al personajului si mediul in care traieste: "Batranul Dan traieste ca soimul singuratic in pestera de stanca, pe-un munte paduratic". Batranul ostean, cu toate ca a implinit un secol de viata ("Vechi pustnic, ramas singur din timpul sau afara") si zadarniciile ii amintesc mereu de batranete: "Timpul rece apasa-umarul meu Si cat m-afund in zile lot simt ca e mai greu", continua sa stea de straja tarii, asa cum 1-a "deprins Stefan, usoara tarna-i fie".
Momentele de suprema fericire (amintirile din tinerete), cand tara-i striga "La lupta, Dane!", alterneaza cu meditatiile batranului solitar, legate de eterna tema a mortii: "O! lege-a nimicirei! o! lege nemiloasa! Cand, cand sa toci oare a vremei lunga eca-a!" Este de retinut metafora sugestiva ("a vremei lunga coasa") pentru ilustrarea ideii de trecere ireversibila a tim­pului, ca si interogatia retorica (punctand demnitatea celui care incepe sa constate ca batranetea este varsta ne­putintei). Regretul dupa anii tineretii este impresionam subliniat de alte doua (sugestive) metafore: Dan priveste: "Fantoma dragalasa a verdei tinereti Ce fuge de rasuflu! geroasei batraneti Dan traieste in comuniune totala cu natura, ceea oe configureaza semnificatia personajului - simbol al vitejiei. poporului nostru in lupta pentru libertate si independenta nationala - el este, asemenea haiducului din baladele noastre populare, o intruchipare a poporului care a trait in mediul ambiant al naturii ce i-a fost "casa". Prin introducerea unor sugestive epitete si comparatii in structura poetica, autorul sugereaza ideea de batranete a lui Dan: "Vechi pustnic ramas singur din timpul sau afara, Oi pe un gol de munte o stanca solitara"; el e albit de ani si zile, ceea ce presupune si experienta de viata, dar si luarea in considerare a aspectului exterior: "Apoi el pleaca fruntea si cade iri visare,
Iar muntii, albi ca dansul, se-nchina-n departare". Cu privire la titlul poemului, facem urmatoarele pre­cizari: Dan este numele personajului principal, iar apozitia dezvoltata "capitan de plai" asociaza doj termeni din sfere ale vocabularului foarte indepartate: "capitan" este un ter­men militar, iar "plai" este un termen din sfera limbajului comun, denumind "partea superioara a unui munte sau deal, aproape plana, acoperita cu pajiste", locul specific al romanului, a carui imagine paradisiaca apare si-n balada populara Miorita.
In viziunea artistica a lui Alecsandn. Dan este osteanul care sta de veghe la hotarele patriei, care supravegheaza, din porunca domneasca, plaiurile romanesti, avand constiinta datoriei, aceea de a le apara de invaziile straine.
Portretul fizic al eroului se va intregi de-aici incolo cu o suma de trasaturi morale, proprii personajului romantic exceptional, pus in situatii exceptionale. Dan e un mare patriot: "Pe cand era el tanar" punea in slujba tarii cea mai frumoasa podoaba: "dalba-i vitejie", adesea pleca sin­gur "prin codrii fiorosi" de la hotare, in care "tuna si fulgera" contra cotropitorilor; "ca trasnetul era" cand "vantura" ostirile dusmane Astfel "tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai":
Deci ii placea sa-nfrunte cu dalba-i vitejie Pe cei care prin lume purtau bici de urgie, Si mult iubea cand tara striga: «La lupta. Dane!»          Sa vanture ca pleava ostirile dusmane

Atunci a lui manie ca trasnetul era, in patru mari hotare tuna si fulgera. Iar tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai Canii Dan veghea-n picioare la capataiul ei".

Tara apare personificata, iar Dan devine un simbol al existentei milenare a poporului roman, un simbol al iuptei pentru apararea fiintei nationale, pentru inlaturarea cotropitorilor straini. Virtutile eroului sunt hiperbolica te si puse in evidenta printr-un stil retoric, colorat cu epitete, per­sonificari, comparatii sau metafore ("dalba-i viiejie", bici de urgie", mania lui "ca trasnetul era", "tara dormea-n pace" cand Dan veghea "la capataiul ei", "codri fiorosi , "vulturi carpatici", "zborul indraznet", "cortegi Falnic") Ca in legendele populare (Dan si Ursan nu figureaza in documente istorice, de aceea se presupune ca sunt plasmuiri ale imaginatiei poporului), eroul vorbeste cu murgul sau, cand "sprinten da-n laturi sforaind", zicandu-i:
"N-aibi grija, mai soimane! Eu am si duc, cu mine
O vraja rea de dusmani si buna pentru tine". Vorbirea directa, marcata grafic prin folosirea ghilimelelor, invioreaza actiunea, iar metafora ("O vraja rea de dusmani") evidentiaza o trasatura morala esentiala a erou lui: curajul in primejdie. Totodata, se introduce in poem un motiv specific al comuniunii om-natura (vezi si ver­surile: "iar vulturii carpatici cu zborul indraznet/ Facea un cortegi falnic eroului drumet") care va capata o mai mare amploare in cel de-al doilea capitol.
Folosind personificarea, dar si vorbirea directa, autorul ni-1 prezinta pe batranul Dan ca pe eroii-basmelor populare; el intelege glasul naturii, aude conversatia a doi ste­jari, "crescuti dintr-o tulpina", despre primejdia in care se afla patria, pentru ca au navalit tatarii. Acestia "ard satele romane", "ard holdele-n campii" si iau in robie "fete si copii":
"Batranul Dan asculta graind doi vechi stejari
Crescuti dintr-o tulpina pe culmea cea de munte (. ) . «O! frate, zice unul, un vant in miez de noapte
Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste soapte!
E sabie in tara! Au navalit tatarii!» (...) «Asa! raspunde altul, colo in departare
Zarit-am asta-noapte pe cer lumina mare!
Ard satele romane! Ard holdele-n campii!
Ard codrii!...sub robie cad fete si copii» (...)
Batranul Dan aude, suspina si nu crede!" Prezentarea personajului central se face acum prin verbe la prezentul istoric ("asculta", "ard", "zbor", aude".



suspina, "nu crede"), prin repetitia insistenta a verbului "ard", prin enumerare (satele, holdele, codrii ard) si inversiune ("adusu-mi-au din vale lung vaiet"). Propozitiile sunt scurte; loriul grav, marcat si de multimea exclamatiilor re­torice ("Ard satele romane!").
Desi batran, Dan porneste la lupta, manat de un fierbinte patriotism:
"Batranul Dan desprinde un palos vechi din cui Si palosul luceste voios in mana iui Batranul Dan pe sanu-i apasa a lui mana Si simte ca tot bate o inima romana". Aceasta importanta trasatura morala rezulta din faptele personajului, plecarea lui la lupta. Un rol important il joaca aici epitetul. Dan e "batranul", palosul e "vechi" deci sugestia vechimii se impune de la sine. Foarte expresiv devine epitetul verbului, "luceste voios", in care intentia personificatoare a autorului e clara,
Batranul ostean al lui Stefan cel Mare uraste de moarte pe toti dusmanii tarii, el si-a pastrat vigoarea sufleteasca, fapt ce rezulta din autocaracterizarea din versurile: "«Pe inima si palos rugina nu s-au pus. O! Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai Pan ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai! Fa tu sa-mi para numai atunci palosul greu Cand inima-nceta-va sa bata-n pieptul meu, S-atunci inima numai de-a bate sa incete Cand voi culca sub tarna a dusmanilor cete!» Vedem "ca maretul om de munte" invoca divinitatea cerandu-i zile de trai pentru a putea strivi pe toti dusmanii tarii. Metafora e, in acest pasaj, de esenta populara (rezul­tatul unor comparatii): "lupii" si "serpii" sunt invadatorii, simbolizandu-i pe tatarii veniti "in cete", care-si "joaca armasarii" in "balti de sange" si pe care viteazul doreste sa-i culce "sub tarna". Observam ca verbele sunt la modul imperativ, iar repetitiile abunda. Tonul avantat, specific epocii .pasoptiste, si deci romanticului poet V, Alecsandri. (se realizeaza prin folosirea invocatiei retorice, dar si a exclamatiilor), era tonul potrivit pentru aceasta impresionanta ruga.

In capitolul al treilea, folosind hiperbolizarea. autorul il prezinta pe "maretul om de munte" infratit cu natura si primind sprijinul ei atunci cand porneste la lupta;

"Asa apare-n sesun maretul om de munte, Calcand cu pasi gigantici pe urme mai marunte! Nu stiu de el copacii tineri, crescuti pe maluri, Dar raul il cunoaste si scade-a sale valuri Sa treaca inainte Viteazul Dan la lupta". Epitetul care-1 insoteste pe erou s-a schimbat, ei nu mai e "batranul", ci "viteazul", iar personificarea naturii aminteste de o lupta dreapta, de aparare a fiintei nationale (ca-n Eminescu: "raul, ramul mi-e prieten numai mie") El "soseste-n seara" la casa lui Ursan, prietenul si tovarasul sau de lupta, alt viteaz de-al lui Stefan cel Vlare, om aspru, ca si Dan, care "sta de paza in mijlocul campiei", ingrijind de hergheliile domnesti. Afland ca tara-i in mare primejdie, "Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gandul sau", priveste cu drag la "grozavu-i buzdugan", apoi, incalecarid un cal neimblanzit, adus in graba de fiica sa, Fulga, porneste la lupta, insotit de Dan, "ca vantul si ca gandul". Cei doi fac adevarate minuni de vitejie.
Merita semnalat, in aceasta secventa, dialogul incordat si dinamic al celor doi frati de arme, care face actiunea mai palpitanta. Apelul autorului la vorbirea directa - tran­scrisa grafic prin folosirea ghilimelelor - e un alt mijloc de caracterizare indirecta a personajelor: "«Ce vant te-aduse-aice?»
, «Vant rau si de jalire!
Ne calc paganii, frate, si tara-i la pieire!» (...) «Sa mergem.»
«Dar! Sa mergem!» adauge Ursan." Tot in mod indirect, prin faptele sale de arme, il prezinta Alecsandri pe eroul sau si in secventa a Via
Dan este capitanul viteaz, credincios inaltei porunci date de Stefan, de-a fi devotat tarii, fericit ca "pe. inima si palos rugina nu s-au pus" si deci poate lovi "naprasnic" pe dusmani:
"El intra si se-ndeasa in gloata tremuranda Ca giunghiul cel de moarte in inima plapanda, Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie Tot cade-n dreapta,-n stanga, si taie-n carne vie... Fug toti si per din cale-i!";
comparatiile au darul de-a sublinia curajul eroului, iar multimea verbelor la prezentul istoric ("taie", "se-ndeasa", "cade", "luce", "taie") imprima dinamism sau vizualizeaza imaginea ("palosu-i ce luce ca fulger de urgie"). Dar eroul este nu numai un patriot inflacarat, ci si un bun prieten, un om bogat sufleteste. Cand Ursan cade ranit, Dan nu-1 paraseste la ceas de grea cumpana, ci sta "de paza" la capul lui:
"Cu calu-n mana stanga, cu pala-n mana dreapta Amenintand cu ochii tatarii, mi-i asteapta Precum asteapta zimbrul de lupi incungiurat". Imaginea vizuala este mareata, virtutile eroului aparand mereu, hiperbolizate (ca in Pasa Hassan de G. Cosbuc). Paganii nu vor sa se-nfrunte cu el, "caci palosul naprasnic e vultur de otel" (metafora).
Tatarii sunt infranti, tiar cu pretul jertfei celor doi viteji: Ursan, ranii, e salvat de fiica sa, Fulga, iar Dan, ranit si el, este luat prizonier de tatari
Punctul culminant, aflat in finalul poemului, in ta­bloul al Vlll-lea, este si mai emotionant. Aici sunt relie­fate alte calitati ale eroului: demnitatea, dragostea de patrie, de credinta strabuna, intelepciunea si maretia.
Ghirai, hanul, infrant atat de rusinos de romani, si "umilit/ Precum un lup din codri.ce-au fost de cani gonit", nutreste ganduri de crunta razbunare contra lui Dan. Cu inima "haina", dupa trei zile si trei nopti de framantari, il cheama pe viteaz la el in cort; prin ochii lui trec "fulgeri" si amenintari ingrozitoare. Urmeaza o secventa de mare dramatism: "Desi cuprins de lanturi, maret intra romanul!" Dialogul lor incordat are valente simbolice profunde si dezvaluie, tot indirect, alte trasaturi morale iesite din comun: intelepciunea, demnitatea, inteligenta, inaltul patriotism.
La intrebarea lui Ghirai "Ce simte firul ierbei cand coasa e vecina?", eroul da raspunsul cuvenit:
"Ea pleaca fruntea-n pace(...) Caci are sa rodeasca mai frageda la anul!"
Se subliniaza deci atat inteligenta batranului ostean, cat si experienta de viata, demnitatea si intelepciunea. Sensurile incorporate de autor sunt acestea: "firul ierbei" -simbol al vietii amenintate cu moartea, care "are sa re­nasca mai frageda" - reprezinta o sugestie pentru intreg poporul roman, harazit sa reziste la marile furtuni ale isto­riei vitrege, sa renasca mereu, ca pasarea Phoenix, prin puterea de sacrificiu a vitejilor ei. Dan e plin de optimism, isi exprima increderea in virtutile urmasilor sai, capabili si ei sa lupte si sa invinga.

Hanul, care cunoaste renumele eroului din "graiul plin de lacrimi orfanilor din lume", cat si inteligenta sa vie si intelepciunea, ii propune un targ rusinos: iertarea de moarte in schimbul lepadarii de legea stramoseasca (deci si de calitatea de crestin ortodox si de apartenenta etnica, cea de roman):
"Dar imi fac mila, de ani si de-a ta minte, Gandind la batranetea ce-apasa-al meu pariate, Si vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta De vrei tu sa te lepezi acum de legea ta!" Raspunsul demn al lui Dan il uimeste pe hanul tatarilor, impunandu-i, totodata, respect:
"Ceahlaul sub furtuna nu scade mosunoi! Eu, Daa, sub vantul soartei sa scad pagan, nu voi Deci nu-mi convine viata miselnic castigata, Nici pata fardelegii in fruntea mea sapata. Rusinea-i o rugina pe-o arma de viteaz, Un verme ce mananca albeata din obraz. Cui place sa roseasca, roseasca... eu nu vreu Nici pata pe-a mea arma, nici pe obrazul meu. Alb am trait un secul pe plaiul stramosesc Si vreu cu fata alba senin sa ma sfarsesc, Ca dup-o viata lunga, ferita de rusine, Mormantul meu sa fie curat si alb ca mine!" Sa subliniem, mai intai, semnificatiile simbolice ale acestui pasaj. in raspunsul dat lui Ghirai se vorbeste de­spre faptul ca "Ceahlaul... nu scade mosunoi". Este aici un simbol poetic, poate cel mai indragit de poporul roman, muntele, loc de refugiu, in restriste, dar si de inaltare sufleteasca (e lacasul zeilor, in antichitate), simbolul rezistentei in timp la cele mai grele incercari, prin care a trecut acest popor. Sa observam apoi ca apozitia simpla "Dan" determina pronumele personal "eu" si ca imbinarea celor doua cuvinte aminteste de formula voivodala "Io, Mircea" si confera exprimarii o anumita maretie si solemni­tate, in felul acesta, moartea eroului din final - simbolul luptei pentru. apararea fiintei nationale - apare, sub pana lui Alecsandri, ca o moarte tragica, sublima.
Abundenta figurilor de stil: epitete, comparatii, meta fore ("rusinea-i o rugina", "...un verme", "fata alba ¹, "viata lunga", mormantul " curat si alb" "ca mine") confera versurilor citate mai sus un puternic continut emotional. Fragmentele, comentate pana acum, dar in special capitolul al Vll-lea, sunt dominate de cele doua sentimente cardinale: onoarea si dezonoarea, in jurul carora se tes metaforele si alegoriile. Punerea discreta in antiteza a celor doua sentimente amplifica expresivitatea poetica.
Autorul recurge la cuvintele "pata", "rusine", "rugina pe-o arma de viteaz", "verme" - pentru a sugera dezonoarea - si, in opozitie cu acestea, la expresiile "albeata din obraz", "fata alba", "trai fara mustrare si fara prihanie", mormantul "curat si alb" - pentru a sugera onoarea si cinstea. Viteazul respinge deci "mila" si "darurile" dusmanului, cerandu-i doar:
"Ghirai, ma lasa, lasa in ora mortii grele, Sa mai sarut o data pamantul tarii mele!" Uimit, Hanul desface cu propria mana "cumplitul lant", "unealta de robie" sub care "leul zace", zicandu-i grabnic: "Tata, ia calul meu si du-te!"
Si poemul se incheie magistral cu episodul reintoarcerii lui Dan, de pe pamantul patriei, unde, in "aerul Moldovei", de care-i fusese "dor" in ceasul din urma al vietii, "inima lui creste", ochii-i plini de jale "privesc prin lacrimi podoaba tarii sale". in locul acela, de dincolo de Nistru, " Sarmanu-nghenuncheaza pe iarba ce straluce, isi pleaca fruntea alba, smerit isi face cruce Si pentru totdeauna saruta ca pe-o moaste Pamantul ce tresare si care-1 recunoaste... Apoi el se intoarce la Hanul, intra-n cort, Suspina, sovaieste si, palid, cade mort!" Pasajul intreg respira un aer de maretie caracteristic tragediilor antice/ Este impresionant faptul ca eroul adauga inca o virtute in paleta inaltelor sale insusiri morale: credincios cuvantului dat lui Ghirai, el se intoarce si aici se sfarseste. Remarcabila este si imaginea vizuala creata de poet: Dan, ingenuncheat "pe iarba ce straluce", isi pleaca "fruntea alba" si saruta pamantul tarii ce "tresare si care-1 recunoaste" (deznodamantul). Personificarea pamantului este, de asemenea, superba.
Sa mai precizam un fapt: Alecsandri se arata si aici preocupat (ca si in poezia Sergentul) de a sublinia o idee scumpa lui: recunoasterea eroismului poporului nostru de catre reprezentantii altor natiuni. De aceea, in final, hanul rosteste, "cu durere", un epitaf, la capataiul viteazului cazut la datorie:

"«O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere, Avand o viata verde in timpul tineretii Si alba ca zapada in iarna batranetii!...»" Eroul smulge deci admiratia dusmanului pentru inal­tele sale virtuti morale: eroism, devotament, demnitate si puritate sufleteasca. imbinarea fericita a comparatiei cu metafora si alegoria confera fragmentului un inalt continut emotional.
Un procedeu stilistic de remarcat, in aceste versuri finale (capitolul VII), este repetitia, prin care Alecsandri obtine o subliniere si o intensificare deosebite ale actiuni­lor si un plus de expresivitate ("nu scade"..."sa scad"; "ma lasa"..."lasa" etc). Repetitia dintai realizeaza o analogie intre imposibilitatea ca Ceahlaul sa ajunga un musuroi sub furtuna si imposibilitatea ca Dan sa-si lepede credinta "sub vantul soartei".
Mai poate fi remarcata si staruinta, aproape obsesiva, cu care Alecsandri, bun cunoscator al limbii populare, marcheaza persoana I in raspunsurile date de Dan. Poetul respecta acum exprimarea populara, care nu arata (in mod obisnuit) pe autorul actiunii prin pronumele personal in nominativ, ci se multumeste cu indicatia data de desinenta verbului; in schimb apar pronume personale in dativ si acuzativ. Persoana I este insa indicata si prin pronumele posesiv, folosit cu valoare adjectivala: "fruntea mea", "a mea arma", "obrazul meu", "mormantul meu", "al meu dor", "pamantul tarii mele". Valoarea stilistica a pronumelui se datoreaza si intentiei* de a sublinia tonul de. confesiune, rostit la persoana I, mai ales ca verbele singure n-ar fi reusit sa marcheze aceasta intentie.
Daca in conturarea personajului principal, Dan, am putut urmari varietatea procedeelor de caracterizare folo­site de autor, concomitent cu reliefarea unor procedee ar­tistice, in portretizarea lui Ursan vom schita doar cateva aspecte.
Alecsandri il prezinta pe Ursan (in mod direct) ca fiind prietenul si tovarasul de lupta al lui Dan; el este conturat numai din linii colturoase si din umbre: "Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan, Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros si lat, Ou bratul de barbat, cu pumnul apasat,
E scurt la grai, naprasnic, la chip intunecos,
El e de peste Milcov pribeag misterios".
Si el intra-n dusmani "ca vieru-n stuhu tare", pe vremea marelui Stfefan, iar acum ingrijeste de "sirepe herghelii" (ca Simion, comisul, din Fratii Jderi) si "sta de paza in mijlocul campiei", adica la hotarele tarii. Prin ocupatia lui pasnica, prin faptul ca are avere si o fata viteaza, Fulga, se sugereaza discret dragostea de pace a poporului roman. El e de "peste Milcov", un fel de Hercule miste­rios, fapt ce ne duce cu gandul la ideea de unitate in lupta a romanilor de pretutindeni. Viteaz, hotarat, imprevi­zibil, priveste "grozavu-i buzdugan" cu mult drag si-1 insoteste pe Dan in lupta cu tatarii, unde face adevarate minuni de vitejie, pana la sosirea ostasilor din Orhei (cand este ranit si salvat de fiica sa, Fulga).
Se impune o scurta observatie cu privire la personajul Chirai, simbol al dusmanului, al invadatorului - cum era si Bakzid, din Scrisoarea III; dar personajul lui V. Alecsan­dri, desi are cruzime si pofta de jaf, desi doreste sa-1 ucida, din razbunare, pe viteazul Dan, se pleaca in fata demnitatii si a patriotismului profund al acestuia, inga-duindu-i sa-si ia ramas bun de la pamantul tarii. Sentimen­tul lui este de respect filial: "Tata, ia calul meu si du-te!"
Vorbele de lauda pe care le rosteste Ghirai in final, ca si sentimentul cu care le insoteste, cel de durere, pun mai bine in evidenta deosebitele insusiri ale eroului principal, Dan.
Sub raportul versificatiei, observam ca V. Alecsandri cultiva versul lung, de 13-14 silabe, ritmul este iambic, iar rima imperecheata: ("straluce" - "cruce"; "moaste" - "recu­noaste; "tineretii" - "batranetii").
Poemul Dan, capitan de plai impleteste istoria cu fol­clorul» realitatea cu fantasticul, iar deasupra tuturor senti­mentelor predomina dragostea de tara a celor doi eroi: Dan si Ursari,
Vasile Alecsandri e considerat "rege al poeziei", de catre Mihai Eminescu. in poemul sau Epigonii si pentru maiestria cu care a infatisat ochilor si sensibilitatii noastre istoria: "El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune, El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sornbru si regal"