Opera literara a lui Tudor Arghezi (1880-1967) strabate, ca un lant de munti, un fel de Cordilieri ai reliefului literar romanesc, mai tot veacul al douazecilea, presarand, de-a lungul anilor, cele peste o suta de volume de poezie, proza, publicistica, teatru, expresie a unei capacitati de creatie extrem de prolifice: "Cuvinte potrivite" (1927), "Icoane de lemn" (1929), "Poarta neagra" (1930), "Cartea cu jucarii" (1931), "Flori de mucigai" (1931), "Tablete din Tara de Kuty" (1933), "Ochii Maicii Domnului" (1934), "Carticica de seara" (1935), "Cimitirul Buna-Vestire" (1936), "Versuri" (1936), "Ce-ai cu mine, vantule?" (1937), "Hore" (1939), "Lina" (1942-1943), "Manual de morala practica" (1946), "Bilete de papagal" (1946), "Una suta una poeme" (1947), "Prisaca" (1954), "Pagini din trecut" (1955), "1907 - peizaje" (1955), "Cantare omului" (1956), "Stihuri pestrite" (1957), "Lume veche, lume noua" (1958), "Din drum..." (1958), "Tablete de cronicar" (1960), "Frunze" (1961), "Cu bastonul prin Bucuresti" (1961), "Scrieri", I-XXXII (1962-1978), "Poeme noi" (1963), "Cadente" (1964), "Silabe" (1965), "Ritmuri" (1966), "Razlete" (1965), "Noaptea" (1967), "Litanii" (1967), "Teatru" (1968), "Frunzele tale" (1968), "Crengi" (1970), "Poezii" (1970), "XC" (1970), "Calatorie in vis" (1973).

Un atat de vast spatiu imaginar si o tematica atat de diversa si de bogata au facut sa se vorbeasca admirativ despre "fenomenul arghezian" (G. Calinescu), despre "miracolul arghezian" (Ov. S. Crohmalniceanu) sau despre "Marele Alpha" (Alexandru George), dar si cu vadite accente contestatare, cel mai violent atac datorandu-se altui mare poet al vremii, Ion Barbu, care pune creatia lui Arghezi sub semnul "poeziei castrate" si al "poeziei lenese". Pe acest imens teritoriu, poetul strabate toate cararile lirice ale veacului, traieste toate experimentele poetice, pleaca, la debut, la numai 16 ani, sub semnul lui Macedonski si al lui Rene Ghil, cu versuri simboliste si instrumentaliste: "in zari,/ Cantari/ Trezesc/ Paduri" ("in zari"), se indreapta apoi spre viziuni apocaliptice, de certa
n6y8923ng34psc
influenta expresionista, arde etapele, sincroni-zandu-se deplin cu "spiritul veacului" si urcand culmile poeziei moderne, limbajul poetic romanesc suferind, prin el, o transformare profunda. "Arghezi, spune Ov. S. Crohmalniceanu (in "Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale", Editura Minerva, Bucuresti, 1974, voi. II, p. 10), a deschis principalele drumuri ale poeziei romanesti interbelice. Miraculoasa e siguranta cu care el a intuit aproape toate formele liricii moderne. Poezia fiorului religios, poezia sentimentului cosmic, poezia eh tonica, poezia vizionara, poezia terorii mistice, poezia primitivitatii, poezia universului domestic, poezia razvratirii, poezia meta­morfozelor materiei, poezia jocului, poezia ingenuitatii, poezia absurdului isi afla puncte de plecare in opera lui. Arghezi este placa turnanta a liricii romanesti." . Criticul literar mai subliniaza fuziunea perfecta intre traditie si modernitate, impresia de "absoluta autenticitate" a operei sale, in ciuda influentelor diverse, "puterea aproape inepuizabila de inventie artistica", exercitata pana la varsta marilor patriarhi.

Inventia cea mai notabila din poezia lui Tudor Arghezi se afla, desigur, in sfera limbajului poetic. Aici poetul manifesta o inventivitate inepuizabila, indrazneli lexicale, morfologice si sintactice prin care temele poetice dobandesc o profunzime inconfundabila si distinctia specific argheziana. Arghezi innobileaza limbajul poetic, introducand in domeniul marii arte cuvinte din toate sferele vocabularului, multe fiind evitate pana la el, considerate inexpresive sau vulgarizatoare. "Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi", isi anunta poetul crezul estetic intr-o definitorie arta poetica a sa, "Testament", proclamand estetica uratului drept una dintre cele mai socante surse ale creatiei de frumos din literatura romana. Estetica uratului, cu filiatie baudelairiana, nu este insa o expresie lingvistica pur formala, o inventie ludica, inutila, a eului liric, ci se desprinde din fenomenele lumii contemporane poetului, este un reflex al realului in noul secol tehnicist, avand drept consecinta o acuta drama a constiintei moderne, zdruncinate in fundamentele ei morale si ontologice. Aceasta noua estetica a uratului este o rezultanta, in planul expresiei literare si al viziunii poetice, a influentelor expresioniste din primele doua decenii ale secolului douazeci, a tragismului existentei cotidiene, reverberate pana in adancurile fiintei. Lumea lui Arghezi, parasita de creatia divina, de un deus absconditus, un Dumnezeu ascuns, de nerevelat, in ciuda oricarui efort de cunoastere, este demitizata, lipsita de mister, lasata in voia neantului. Nu este de mirare ca tristetea si resemnarea sunt sentimente dominante in aceasta subrealitate, unde cuceririle vremurilor noi nu vin sa inlocuiasca resemnarea eterna a omului parasit, alungat din Paradis si ajuns la capat de drum. Fara puterea lui Dumnezeu, universul lui Arghezi, din inalt pana in bolgiile Infernului, este bolnav; chiar ingerii decad, se supun efectului temporal, simt si ei "dumicarea timpului urat", ca in "Heruvim bolnav", din primul volum de versuri, "Cuvinte potrivite". Heruvimul se desprinde din timpul-netimp, incepe sa putrezeasca, sa prinda bube. Trupul ingerului isi pierde esenta divina, eterica, luminoasa, nonmateriala. Natura insasi e contaminata de aceasta maladie coborata din ceruri, incepand sa semene cu tablourile lui Hyeronimus Bosch: "S-au starpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul si duzii,/ Au zburat din streasiria lunii,/ Si s-au pierdut randunelele, lastunii./ Stiubeiele-s pustii,/ Plopii-s caramizii/ S-au povarnit paretii. A putrezit ograda..." ("Duhovniceasca"). ingerii cazuti ai lui Arghezi nu sufera, ca in romantism, pedeapsa divina pentru nesupunere si revolta, ci, mai degraba, ca si la Blaga, in "Paradis in destramare", ei refac tardiv calea decaderii omului din conditia lui primordiala, suferind, ca si el, tot calvarul ostracizarii si al pacatului biblic. Caderea, in poezia Iui Arghezi, nu se opreste insa la popasul in lumea comuna; traiectoria ei continua catre zonele Infernului, in care estetica uratului atinge limite semantice insuportabile. Poarta neagra, metafora dantesca a coborarii pe taramul celalalt, este locul unde se duc toti nefericitii societatii, detinutii politici, hotii si violatorii. Daca Pamantul este o inchisoare mai mica, unde strigatele adresate acelui deus absconditus sunt rostite in van, poarta neagra e locul unde toate cuvintele abjecte devin posibile, unde cele mai abominabile fapte se pot petrece. Omul a fost parasit ca o fiinta iremediabil supusa greselii: "Fiin ca Dumnezeu ce-a vrut/ P orma nu i-a mai placut" ("Abece" - "Hore"). Plictisit de avatarurile mizerabile ale fiintei umane, Dumnezeu s-a retras undeva, departe, ca sa nu-i mai auda strigatele disperate in pustie. Taramul chtonic, in "Flori de mucigai", devenit inferis prin aceasta divina spalare pe maini, e locul unde fiinta este descompusa in bucatele, ca in tablourile suprarealiste, de un nestiut chirurg al raului: "O

veriga intre picioare/ Si la glezna mainii" ("Galere"); "Sumese maneca si scoase/ Doua maini cu pulpele groase". ("La popice").
In "Flori de mucigai", scenele tari sunt permise, fiindca ne aflam intr-o lume infernala: dansul exhibitionist al Radei, "Si-a dezvelit sarind/ Bujorul negru si fetia/ Parca s-a deschis si s-a inchis cutia/ Unui giuvaer, de sange" ("Rada"), alterneaza cu imaginea mortilor aflati in pragul descompunerii, cu gura plina de mucegai: "Cu totii-s in pieile goale,/ Au bube cleioase pe sale,/ Noroaie de sange pe piept si picioare,/ A mortii atroce si grea impudoare,/ Dezvaluie cinic ce vor,/ in viata, organele lor". ("Dimineata"). Chipul de efeb din "Fatalaul" este descris cu simpatie, imprecatia folosita fiind o familiaritate desprinsa din limbajul hotilor. Impresia de noapte valpurgica, de Sabat, a "Florilor de mucigai" este de necontestat: asistam la chinurile carnii pacatoase, sfarsite invariabil in spatiul stramt al morgii. Bolgia dantesca a oamenilor, chipurile infernale ale condamnatilor transforma pamantul intr-un infern al biologicului supus degradarii extreme, chinului pe scara eterna a neimplinirii. Pentru personajele normale, inchisoarea, spatiul inchis, reprezinta elemente premergatoare mortii, in care mai palpaie erosul, adaptat la universul inchis: "Cu tunetul se prabusira si norii/ in incaperea universului inchis.../ Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -/ Nedespartit-in bolti". Iubirea aici nu are durata, fiind supusa clipei, destramarii imediate, potrivit principiului panta rhei: "Iubirea noastra a murit aici./ Tu frunza cazi, tu creanga te ridici." ("Oseminte pierdute").

Pe aceasta panta cosmica a deriziunii umane, in care divinitatea nu se mai arata de mult timp, Arghezi construieste toposuri ale eludarii destinului: universul domestic, lumea boabei si a faramei, poezia jocului, motivul erotic, intr-un spatiu edenic inventat in plan terestru. "Creion II", "Logodna", "Casnicie" arata abandonarea omului in universul domestic, al bucuriilor de scurta durata, unde celebrarea iubirii este aproape mistica, paroxistica, urmand ritualuri vechi. Cateodata, in poezia erotica argheziana razbat note simboliste: femeia este privita din perspectiva eternitatii, in "Amanta totdeauna, nevasta niciodata". Panteismul, figurat in poeziile in care cauta cu disperare divinitatea in preajma, in gradina, exista si in versurile erotice: fiinta feminina este chtonizata, devine teren fertil: "Vrei tu sa fii pamantul meu/ Cu semanaturi, cu vii, cu helesteu,/ Cu padure, cu izvoare, cu jivini?" ("Logodna"), iar primirea miresei se face iara un ceremonial fastuos, intr-un taram neindustrializat, bucolic, ea devenind crisalida, prinsa de rasuflarea rece a gerului: "Vino sa te ascund in trestii si papuri/ Pan-or sosi hainele din cufere si dulapuri,/ Pantofii inalti/ Cu care-ai sa te-ncalti,/ Ciorapii din sticla de matasa,/ Horbota moale, camesile fumurii de acasa./ Mainile mele vor sa te-mbrace/ in aromate, calde promoroace". ("ingenunchiere" in "Carticica de seara"). Intr-o lume demitizata, domesticul si ludicul nedivin substituie marile aspiratii, setea de absolut din "Psalmi", devenind componente ale unei atmosfere dezesentializate, unde disperarea se disimuleaza in factor de resemnare. O lume in care animalierul, cotidianul sunt ierarhizate pe nenumaratele trepte ale neimplinirii nu poate fi decat una naturalista: lucrurile sunt analizate din perspectiva omului de stiinta lipsit de imaginatie, prea coplesit de teoria monadelor leibniziene. Psihicul, stapanit de o asemenea avalansa a "cunoasterii depline", devine monoton, supus tribulatiilor unei realitati minore. "Micsorata, subtiata si nepipaita" ("Cuvant"), viata ce se perinda prin fata noastra este alcatuita din marunte fragmente ("cateva crampeie", "o tandara de curcubeie", "nitica scama de zare", "pulberi de fum"), din "firimituri de vieti". in "Carticica de seara", lumea se transforma in una animaliera, supusa imbatranirii, prin opozitie cu bolta cereasca; versurile raman ambigue, casele devin cotete, iar destinul oamenilor este echivalent cu cel al pasarilor: "Si pe cand imbatraneste,/ Lumea, jos, printre cotete,/ intr-o noua tinerete,/ Zilnic cerul se sporeste." ("Miez de noapte"). Lumea banalizata, fara evenimente noi, seamana cu aceea din romanele sud-americane, "Toamna patriarhului" de pilda, al lui Gabriel Garcia Marquez, in care dictatorul, stapanul lumii terestre, sfarseste intr-un palat inundat de pasari domestice. Expulzat din adevaratul univers, unde energia vietii este eterna, scriitorul se refugiaza in lumea jucariilor, nu lipsita de farmec, dar fara inconstienta adevaratilor copii, ci avand reminiscenta gustului amar al vietii: "Toate cele mari si vii/ Sunt facute jucarii/ Si-au trecut prin facatura/ Noua in miniatura." ("Parada"). in "De-a v-ati ascuns", insasi moartea devine un joc, la care participa intreaga familie, intr-o comuniune funesta, la fel cum toti isi impartasesc viata: "se joaca in doi, in trei,/ in cati vrei". Avatarurile mortii apar nefiresti, prin transformarea ei in ritual ludic: "O sa ma culc la pamant/ O sa stau fara

cuvant,/ De pilda, langa copac". Fata de acest eveniment egalizator al destinelor individuale, totul devine absurd, lipsit de importanta Sensul absurdului este impins la maximum in "Tablete din tara de Kuty", in care profesorii verifica, folosind un ciudat abac, cele cateva mii de puncte ale stiintei nestiintei, pe care elevii trebuie sa le stie, sau in "Cimitirul Buna-Vestire", unde mortii invie si lumea intra in degringolada, pentru ca evenimentul are loc inainte de termenul preconizat, in acest fel, cercul existentei se poate inchide oricand, Apocalipsul venind pe neasteptate, din tenebrele noptii, ca un dezastru teluric: "Ce noapte groasa, ce noapte grea!/ A batut in fundul lumii cineva [...]/ Cine umbla iara lumina,/ Fara luna, fara lumanare,/ Si s-a lovit de plopii din gradina?/ [...]/ Si Grivei s-a invartit in bot/ Si a cazut..." ("Duhovniceasca").

Exista astfel, in universul poetic arghezian, o simetrie tematica si expresiva care inchide, intr-o perfectiune de sfera, caile, cautarile si nelinistile fiintei umane. , Degradarea, imbatranirea pamantului, vine de undeva, de sus, dinspre Paradis: ingerii sufera de urat, o data cu ei si lumea decade, apele devin impure: "Apele negre duc sub cerul cald/ Namoluri grele, fierte, de asfalt", iar pe trupul imaculat al ingerului apare "o buba pamanteasca", conferindu-i destin terestru. Omul este "un dieu tombe qui se souvient des cieux". in aceasta lume predestinata, singurul punct de sprijin ramane, in urma poetului, opera, creatia artistica: "Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte" ("Testament"), cu truda si istoria ei, cu acei ani sumbri si razvratiti in care s-a produs metamorfoza demiurgica: sapa si brazda s-au prefacut, printr-o stranie vraja, in condei si calimara. Pantei coboratoare a destinului uman, de la paradiziac Ia terestru si uneori la infern, Arghezi ii opune elanul creator, ascendent, al sudorii "muncii sutelor de ani", al lantului nesfarsit de stramosi. Manuscrisul trebuie citit cu grija, ca unul din acele magice pergamente ale originilor, oricand putandu-se declansa forte de aparare, obscure, inmagazinate, ascunse in adancuri, caci acolo "Zace mania bunilor mei". Este Biblia unui nou univers, imaginar, pe care Arghezi il Iasa, ca testament, posteritatii.