•■• ..                                                                                                                                                                          v . ■ ■ d9y4723de78eof
Titlul poeziei avertizeaza cititorii, fara echivoc, despre inten­tiile, atitudinile si sentimentele scriitorului care se adreseaza tarii, chiar in primul vers, cu un apelativ popular (maica), stabilind astfel un contact intim, de maxima apropiere, intre cel care vorbeste (po­etul) si cea careia i se adreseaza- (patria). Si tot de la primele versuri se realizeaza o indentificare intre pamintul natal si oamenii care il locuiesc - neamul.
Ca un fiu iubitor, poetul contureaza imaginea Mamei Tara, retinind in primul rind bogatia pamintului romanesc, rodnicia a-<«stuia: „Unde sapa sapa locul /Sare din-pamint norocul". Proce­deul esential prin care se sugereaza starea de binecuvintare a a-cestui pamiht este hiperbola, adica exagerarea, supradimensiona­rea, roadele cimpului capatind, prin comparatie cu elemente a-partinind tot mediului natural, marimi uriase, iesite din comun: crapii „cit berbecii", piersicile „cit dovlecii", spicul „cit cocosul". De observat ca acest tip de comparatie-exagerare se gaseste in poe­zia Phtgusarului unde griul creste in pai „ca trestia" si in spic „ca vrabia .
Popor de tarani, romanii si-au asigurat existenta, de-a lungul mileniilor, prin lucrarea pamintului (ampul), obladuif de elemen­tele primordialer apa, vintul, soarele. Acesta din urma nu apare ca atare in text, fiind substituit de „stea de sus" si chiar de „luna", astru nocturn care preia rosturile zeului-soare: „Noaptea-1 coace si ea, luna". Substituirea se circumscrie aceluiasi procedeu al exa­gerarii, coacerea roadelor la lumina lunii fiind de fapt tot o hiper­bola pentru starea de gratie („neam blagoslovit") a celor care, cum se spune cu o expresie populara, „sfintesc locul". Multiplicarea fabuloasa a bobului este sustinuta si de transformarea, prin comparatie, a elementului vegetal in piatra pretioasa: „Pui un bob, din el rasare / Mia de margaritare". Si, pentru ca imaginea belsugului, realizata cu atita caldura sufleteasca cu atita mestesug poetic, sa fie completa; sint mentio­nate, printr-o suita de metafore, bogatiile subterane ale pamintului romanesc - „vatra de izvoare", „untul negru", adica petrolul, ti­teiul, „aurul negru" cum a mai fost numit cu o expresie de acum comuna. Ar fi de observat sporul de expresivitate pe care il aduce Arghezi combinind epitetul (sau numai adjectivul) „negru" cu „unt" care se asociaza in mintea noastra nu numai cu ideea de belsug, de bogatie, de bunastare, dar si cu culoarea deschisa, alb-galbuie, contrastind intens cu „negru" care il urmeaza.
Tabloul plin de detalii semnificative privind rodnicia pamintu­lui si bogatia subsolului romanesc este plasat intr-un prezent etern: „esti neam blagoslovit", jii pamint", „vintull sta" etc, care acopera si trecutul si viitorul, dimensiunea istorica fiind data de numai do­ua verbe la perfectul compus: „multi le-au dusmanit" si „\i-a facut destinul semnul". Primul reface si explica sintetic toate vitregiile istoriei acestui neam (invazii, razboaie, cuceriri, rapiri), celalalt a-seaza istoria sub semnul unui destin (soarta, noroc) prielnic, bi­nevoitor, luminos.
Simplitatea versurilor aminteste de modelul popular, de poezia colindelor si a Plugusorului,la conturarea universului taranesc con­tribuind o aerie de termeni care evoca munca si roadele cimpului: „dovleci", „pepeni", „griu", „spic", „bob", „fir", ale livezilor („pier­sici") sau ale izvoarelor „calatoare" („crapii").
Maestru recunoscut al „potrivirii" cuvintelor, Tudor Arghezi atrage in sfera poeziei termeni populari precum „blagoslovit" si „binecuvintare" - care sint chiar sinonimi, „descint", „vatra"; com­bina elemente concrete („sapa") cu altele abstracte („norocul") care se materializeaza („sare din pamint norocul"), echivaleaza ve­getalul („bob" ) cu mineralul („margaritare"), atribuie elementelor naturii („vint , „stea", „cimp ) gesturi si atitudini omenesti - „il adie un descint", „il mingiie", „(pletele)-si rasfata".
Sentimentul profund al dragostei de tara, anuntat prin titlul poe­ziei si prin formula de adresare de la inceput se implineste pe par­cursul discursului liric care formuleaza un elogiu simplu, sincer si cald la adresa pamintului romanesc si a oamenilor care il locuiesc.