u3s3918uc46hdv


"Psalmii" lui Arghezi, cei care poarta efectiv acest titlu, sunt presarati mai intai printre poemele volumului de debut, "Cuvinte potrivite" (1927), noua la numar, apoi cate unu in "Alte cuvinte potrivite" (1940), "Una suta una poeme" (1947), "Frunze" (1961), "Silabe" (1965), "Noaptea" (1967), "Frunzele tale" (1968). Nicolae Balota, in "Opera lui Tudor Arghezi" (1979), inventariaza, pe baza editiei de "Scrieri" I-IV si a volumelor postume, 17 psalmi, pe care ii si numeroteaza in ordine cronologica. Aceasta aparent obsesiva monotonie a titlurilor ofera, pentru analiza, cateva sugestii extrem de interesante. Se impune, deci, in primul rand, constatarea ca relatia omului cu divinitatea, cautarea ei obstinata, chinuitoare, sfasietoare, ipostaza de homo religiosus reprezinta o tema dominanta, poate cea mai statornica, a operei lui Tudor Arghezi, regasita, de-a lungul intregii creatii, in mai toate volumele notabile. Nu putem, apoi, sa nu observam ca, de fapt, ne aflam, ca si in "Vechiul Testament", in fata unui singur text liturgic, o ruga nesfarsita, mereu reluata, titlurile si interferentele de texte ale altor poezii nefiind decat interludii, pauze ale omului comun, care, cand si cand, la ceas de seara sau de taina, cauta sa-si intoarca fiinta efemera catre divinitate. Ipostaze ale psalmistului si ale celui ce ridica intrebari si cuvant catre Dumnezeu intalnim insa in multe alte poezii, in "Psalmistul" din "Poeme noi" (1963), "Psalm de tinerete", din "Noaptea" sau ciclul "Printre psalmi" din volumul "Ce-ai cu mine, vantule?", cat si in bine cunoscutele poezii "Duhovniceasca", "intre doua nopti", "Heruvim bolnav", citata, tutur >r putand continua, desigur, multa vreme.
Arghezi traieste si exprima, ca si alti scriitori, o drama a constiintei moderne zdruncinate in fundamentele ei morale si ontologice, mai ales dupa sumbra prevestire a lui Nietzsche din "Asa grait-a Zarathustra" (1886): "Dumnezeu este mort", care avea sa schimbe raportul dintre om si divinitate in filozofia si artele inceputului de secol XX. O lume fara zei, fara un principiu rector, emanat de la o vointa creatoare suprema, isi pierde iremediabil reperele existentei, fapt vadit in toate experientele artistice ale vremii, cea mai dramatica fiind aceea a expresionismului german, cu reflexe perceptibile si in literatura romana. Tudor Arghezi recepteaza si el fiorul unei lumi din care divinitatea s-a retras, o lume parasita in neantul existentei efemere, desacralizata, ipostaziindu-se in cautatorul febril, obstinat al unui deus absconditus care nu mai raspunde nici unei chemari, nu mai da, ca in vremurile biblice, nici un semn al prezentei sale. Poetul este plasat astfel, ca fiinta umana, din nou la inceputuri, cand isi cauta zeul caruia sa i se inchine, sa-si justifice existenta, el incercand, spune Nicolae Balota, repetarea obsesiva a "situatiilor arhetipale ale omului in fata divinului". Observatia aceasta spune multe despre natura sentimentului pe care il incearca poetul in fata divinitatii. S-a vorbit indeosebi de revolta si de oscilarea permanenta intre tagada si credinta, cu extremele ei de negare violenta si de supunere absoluta, acte si atitudini ce se regasesc in aproape toti psalmii, dar care se inscriu in sfera unei religiozitati incontestabile, manifestate insa plenar, cu intreaga fiinta, sfasiata de indoieli si incertitudini, rasplatita cu firave izbanzi si rasunatoare esecuri. Chiar pe Nietzsche, care proclama, ca pe o revelatie exultanta, moartea lui Dumnezeu, inlocuindu-1 ostentativ cu Dionysos si, in plan uman, cu supraomul, Ubermensch-ul, Heidegger il considera, in 1933, "ultimul filozof german avand pasiunea cautarii lui Dumnezeu", afirmatie care, mutatis mutandis, i s-ar potrivi si lui Tudor Arghezi, explicitand mai bine sensul si implicatiile demersului sau. Arghezi nu se afla niciodata intr-o comoda relatie cu divinitatea, Dumnezeu, in poezia lui, nu coboara, ca la Vasile Voiculescu si la Nichifor Crainic, in pridvor sau in lanul de grau, intr-o atmosfera bucolica, de blanda pace divina, paradiziaca. Spatiul cautarii este de o maxima austeritate a formelor si a detaliilor, este fie marea stepa, din care duce o brazda trudnica spre cer ("Belsug"), duplicata uneori in "doua stepe" care inchid orizonturile, strivind calul si calaretul pornit in cautarea absolutului divin ("O stepa jos, o stepa neagra sus./ Se-apropie-mpreuna si sugruma/ Calul de lut si cainele de huma/ Si omul lor, din umbra de apus."), fie pustia ascetului impatimit de indumnezeire, "piezis", incrancenat, cu "indarjire vie", in tentativele sale niciodata implinite. Punctul cel mai inalt al acestui orizont jos, al fiintei umane aplatizate, strivite in inutila asteptare, este piscul care frange elanul ascensiv, punct de plecare si de intoarcere, de fixare in tiparele initiale: "Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe,/ Marea ma-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat si-n drum m-am razvratit/ Si n-am scapat din zarea marii stepe." ("Psalm" 8).
Dumnezeu, la Arghezi, este absent, nu se reveleaza niciodata, epifania nu se produce sau, cum spunea Serban Cioculescu, omul ajunge prea tarziu in preajma ei, dupa ce a avut deja loc, din mai multe motive. Unul poate fi, cum s-a vazut, incapacitatea omului de elevatie, de inaltare, captivitatea in labirintul existentei comune, simbol evocat atat in psalmul mentionat ("Sunt prins din patru laturi deodata"), cat si in "Doua stepe": "Noi singuri trei, dam lumii-nchise roata,/ Cercam, strigam... Nici un raspuns. (...) Hai, calule, hai, caine, pamanteste,/ Sa batem, franti, cu pumnii in pamant." "Psalm" 9 prezinta, de asta data, eroarea insului gregar de a se crede egal al Domnului, de a se instapani grotesc asupra tariilor, dintr-o toleranta divina neinteleasa de poet ("Prefaci in pulbere marunta/ Puterea darza si vointa crunta"): "Vecinul meu a strans cu nendurare/ Gradini, livezi, cirezi, hambare./ Si stapanirea lui se-ntinde-acum/ Pan la hotarele de fum./ Soarele-apune zilnic si rasare/ intr-ale sale patru buzunare./ Vazduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele asternut." Cu astfel de concesii neintelese, nici chiar Vecia, eternitatea divina, nu mai este, la fel ca la Nietzsche sau la poetii expresionisti, atat de sigura si de durabila: un blagian "Paradis in destramare" este poezia "Heruvim bolnav", prima, in "Cuvinte potrivite", care transcrie semnele unei oboseli divine, supuse si ea entropiei si destramarii universale. Un posibil amurg al zeilor incranceneaza si constiinta lui Arghezi, in cer se face tarziu, precum in halucinanta poezie "Intre doua nopti", sau se poate produce finalul eschatologic din "Duhovniceasca".

                In fata atator pericole si intrebari rara raspuns, poetul apasa pe toate corzile litaniei,
jdand glas unei sfasieri launtrice ireductibile, de la deznadejdea cea mai amara pana la revolta plina de trufie. Vecia, adica Timpul, este primul mare semn de intrebare asupra lumii si, in "Psalm", poetul crede ca isi poate asigura accesul la durata printr-o asociere cu aceasta, printr-o tovarasie benefica: "As putea vecia cu tovarasie/ Sa o iau partasa gandurilor mele." in cel mai pur demers nietzscheean, cum Dumnezeu nu este de gasit, poetul ii devine el insusi substitut, un demiurg ce face ca universul sa vibreze sub coardele lirei ("Orisicum lauta stie sa graiasca,/ De-o apas cu arcul, de-o ciupesc cu coarda,/ O nelinistita patima cereasca") si, mai ales, care poate sa preia unul din atributele divine fundamentale: "Port in mine semnul, ca o chezasie,/ Ca am leacul mare-al mortii tuturor." Este, aici, un repros adus, cand si cand, in clipe de revolta, divinitatii, reiterarea a insesi revoltei arhetipale a lui Prometeu, care s-a tradus prin negarea mortii ca lege universala. Un Dumnezeu ce refuza abrogarea acesteia este un Dumnezeu mort pentru lume. Omul se simte neiubit, abandonat de Tatal Ceresc, cu care nu mai doreste sa imparta nimic din ceea ce ii este pamantesc: "Painea nu mi-o caut sa te cant pe tine/ Si nu-mi vreau cu stele blidu-nvaluit.// Trupul de femeie, cel imbratisat,/ Nu-1 voi duce tie, moale si balan." Din spirit de fronda, plebeic, Arghezi isi asuma aici, ca si Baudelaire, statutul de poet damnat, osciland intre Dumnezeu si Satan, preferand sa urmeze caile mortii: "Vreau sa pier in bezna si in putregai,/ Nencercat de slava, crancen si scarbit." Negasind iluminarea cautata, neputandu-se dedica Cerului, el se indreapta spre intuneric, spre daimoni, spre traire luciferica.
Cenzura si indoiala in fata radicalismului unor cuvinte atat de grele intervin insa in "Psalm" 2 ("Sunt vinovat ca am ravnit"). Pe langa pacatele lumesti, vinovatia cea mai mare este aceea biblica, a lui Satan: "Pacatul meu adevarat/ E mult mai greu si neiertat./ Cercasem eu, cu arcul meu,/ Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!". Uitarea omului, parasirea lui in infernul unei existente neinsemnate si al fericirilor trecatoare este analizata in "Psalm" 3, ("Tare sunt singur, Doamne, si piezis!"). "Uitarea" omului pe Pamant, neipostazierea paradiziaca poate viza chiar sfarsitul timpului, pentru ca Dumnezeu exista dincolo de el, si de aceea ruga devine patetica si aspra in acelasi timp, o incercare de intoarcere a tatalui cate "fiul risipitor": "Si te s ujesc; dar, Doamne, pana cand? (...) Trimite, Doamne, semnul departarii,/ Din cand in cand, .;te un pui de inger." "Psalm" 3 exprima nelinistea celui uitat, a omului pierdut intr-o lume jalienata prin abandonul divin, "pe pisc" si in spatiul plat, arid, al campiei: "Copac pribeag uitat iin campie,/ Cu fruct amar si cu frunzis,/ Tepos si aspru-n indarjire vie". Calitatile copacului, similare cu ale Demonului lui William Blake, sunt menite a provoca divinitatea, a o supune, neuitare, unei agresiuni continue.
"Psalmul" 4 ("Ruga mea e fara cuvinte") face o conexiune directa intre poet si divinitate: zeul suprem, atotputernic, poate citi gandurile, le poate si implini, daca ii sta in vrere, de aceea "necuvintele" inseamna o ipostaziere a chinului neimplinit al poetului, acela de a transcende lumea, de a o smulge din lanturile robiei materiale. Cu orice vorba spusa, omul se indeparteaza de infinit, pentru ca sunetele sunt demonetizate, nu au putere de infaptuire, "Nici (rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune", desi sufletul mai asteapta inca ivirea zorilor, "o ivire din cristal". "Psalmul" 5 ("Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta") evoca, pe fondul disperarii celui parasit, reiterarea timpurilor cand totul se putea: "Cand magii au purces dupa o stea,/ Tu le vorbeai - si se putea...". Nicaieri disperarea nu este mai profunda ca in acest psalm si ostracizarea omului mai acuta, absenta divinului din lume mai lunga si amenintarea ca insusi timpul sa piara mai mare: "De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura/ Tu n-ai mai pus picioru-n batatura/ Si anii mor si veacurile pier/ Aici sub tine, dedesubt, subt cer."
Pentru ca Dumnezeul absent nu se arata, nu vine la om de o vesnicie, poetul il vaneaza ca pe o vietate, in "Psalm" 6 {"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere"), vrand sa prinda macar o parte din scanteia sacra: "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere/ Si te pandesc in timp, ca pe-un vanat", dar incercarea de a strabate nepatrunsul se dovedeste a fi extrem de dificila: "Ca-n oglindirea unui drum de apa,/ Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti", iar stadiile vietii isi urmeaza cursul imperturbabil.
Sacrul ramane spatiul neinteles, incomprehensibil pentru fiinta umana, ce doar descrie si nu sintetizeaza, nu infaptuieste, in "Psalm" 7: "Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga,/ Desertaciunea lor de vis si lut,/ Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut/ Si ca purtai toiag si barba". Deus absconditus este aici, singura data in "Psalmi", si deus revelatus, ipostaziat in Iisus Hristos, ca purtator de cuvant al Domnului. Oamenii nu i-au inteles insa mesajul, el ramanand in aura misterioasa a intamplarilor biblice, iar vorbele i-au fost transformate in metafore si in simboluri, singurul lucru de care este capabil omul, caci, lipsit de atributele divine, nu poate transforma cuvantul in realitate.
in "Psalm" 8, ("Pribeag in ses, in munte si pe ape"), spatiul se inchide cu ziduri grele in fata calatorului pribeag, cautator de absolut, dar, in mod ciudat, golul creeaza apropierea de granitele divine: "Pe cat nainte locul mi-e mai gol,/ Pe-atat hotarul lui mi-i mai aproape". Prinderea din patru parti a poetului, fixarea lui in "zarea marii stepe", intre mare si cer, este motivul fugii in gol: el se apropie si se departeaza de tinta la infinit, la fel ca Ahile si broasca testoasa, in paradoxul binecunoscut. Aceasta miscare de perpetua cautare, in care tinta finala, revelatia deplina, nu se atinge niciodata, explica insasi formula creatoare in literatura religioasa a lui Tudor Arghezi, exprima cel mai bine spiritul uman nelinistit de marile intrebari ale timpului si ale existentei.
"Psalmul" 9, ("Vecinul meu a strans cu nendurare"), este o aluzie la omul "bogat", ce nu are insa revelatia divinitatii, urmand a fi condamnat, de aceea, la un Purgatoriu etern. Un astfel de om se descompune repede, este umplut de mucegaiuri, moartea ii va veni cu repeziciune. in "Psalm" 10, ("Ca sa te-ating, taras, pe radacina"), exista din nou dorinta de atingere concreta, directa a divinitatii, iar cresterea vegetala are sensul de inaltare, de utilizare a marilor energii vitale pentru a atinge limitele sacralitatii. in caz contrar, nimicul inseamna liniste, suprema condamnare: "De-a fi-n vecii o straja ma-nspaimant".

"Psalm" 11, ("Far-a te sti decat din presimtire"), marturiseste neputinta poetului de a intelege semnele divine, incapacitatea de a percepe macar prezenta sau absenta lor, fiind de aceea silit sa se miste in universul monoton al spatiului terestru, dezolant, ca in^Psalm" 12, ("Calare-n sea, de-a fuga pe vant, ca Fat-Frumos"). Divinitatea nu mai vre_ sa vorbeasca omului, si, indata ce acesta pare sa o intalneasca, se ascunde mai mult, in nesiarsitele spatii ale neantului, refuzand intalnirea cu o fiinta damnata, ce isi accepta destin il cu prea mare usurinta. "Psalm" 13, ("Cand m-ai facut, mi-ai spus: de-acum traieste"), releva contradictiile gandiri: divine, indecisa in a da o definitie exacta a mortii, vazuta nu ca un final accidental, exterioi conditiei umane, ci chiar ca o lege inexorabila, inscrisa de la inceput in tiparele vietii, identificabila in toate manifestarile ei: "Dar tu mi-ai spus odinioara/ Ca ne ucide moartea, nu viata sau iubirea". "Psalmul" 14, ("Am fost sa vad pe Domnul batut de viu pe cruce") este singura evocare a imaginii eristice, care subliniaza insa si mai mult singuratatea umana, din moment ce insusi Iisus a fost parasit pe cruce de un Dumnezeu care nu s-a revelat nici in clipele capitale ale umanitatii. in aceste date ale existentei, pentru propria implinire, poetul, identificai in faptura insangerata de pe cruce, mereu martirizat, trebuie sa devina el insusi Demiurg, sa acceada la divinitate sau macar sa aiba cateva din atributele acesteia. Revolta lui Prometeu se traduce prin negarea mortii ca lege universala, existand la fel de bine ca si cum ar fi putut sa nu existe, iar vorbele lui Pavel, dupa care ea este un dat, o lege universala a conditiei umane, este pusa la indoiala, omul revoltat parand sa aiba leacul impotriva ei. Iov nu are atributele divine depline, a fost doar un simplu om atins de divin: "Poti tu sa prinzi leviatanul cu undita, sau sa-i legi limba cu o sfoara?". Omul se simte neiubit, dar refuza iubirea neoferita, din spirit vindicativ alege, ca semn de revolta, tot caile mortii, pentru ca nimeni nu-i ofera alta solutie, iluminarea necesara: "Vreau sa pier in bezna si in putregai,/ Neincercat de slava, crancen si scarbit./ Si sa nu se stie ca ma dezmierdai/ Si ca-n mine insuti tu vei fi trait". Atitudinea lui Arghezi seamana cu a lui Baudelaire, situandu-se in aceeasi ipostaza de poet damnat, osciland intre Dumnezeu si Satan, si isi conserva acest statut: neputandu-se dedica cerului, se indreapta spre intuneric, spre daimoni, spre traire luciferica.

"Psalmul" 15, ("Satul de ce se vede, flamand de nu se vede") este singurul raspuns al Divinitatii adresat omului mizer, inchis in propria conditie: omul poate avea slova, dar numai atat, pentru ca peste tot a fost pusa pecetea tacerii. "Psalmul" 16, ("Cu ochii, Doamne,-n turla-ti milostiva), este un reflex mai vechi al poetului, probabil scris la umbra vreunei catedrale gotice, iar omul multumeste pentru "darurile toate", in timp ce, in "Psalm" 17, ("Doamne, tu singur vad ca mi-ai ramas"), poetul da glas parasirii finale, a celui ce se simte infrant, fara speranta, o "buruiana... un maracine./ Tu rabzi sa m-asupreasca greu dusmanii.../ Parca-as fi fost o gazda de derbedei si hoti", fixat pentru vecie in conditia damnarii fara leac, in fata unei divinitati cu puteri depline, ce nu se arata niciodata.
In "rugile" adresate lumii, poetul se simte singur si nu-si poate suplini lipsa de putere; propovaduieste sau pune intrebari ce nu mai primesc raspuns. O clipa de eternitate se traduce, in limite pamantesti, cu epoci si veacuri, si invers, orice clipa se poate intinde la nesfarsit. La Arghezi, deus absconditus nu-si pleaca privirea asupra unui om parasit, nu mai repeta gestul biblic al revenirii pe pamant, intre oameni. Desi galceava cu Dumnezeu este una ce vizeaza atingerea "divinitatii", Psalmistul ramane totusi fidel stapanului absolut al lumii: "Eu, totus, sluga veche a Domnului raman" ("Psalmistul").