l4e334ld49dhk
Si acesta este un psalm al acuzarii; poetul invinuieste, in "procesul Creaturii impotriva Creatorului, facand apologia acuzatului-acuzator" (Nicolae Balota), pe insusi Dumnezeu de imaginea eronata, antropomorfa, simplista, pe care si-a creat-o in randul oamenilor: "Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga/ Desertaciunea lor de vis si lut,/ Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut/ Si ca purtai toiag si barba-ntreaga." Faptura umana percepe dumnezeirea, pe acest deus absconditus ce nu se reveleaza in adevarata infatisare si maretie, numai sub semnul maniei divine, al pedepsei: "Te-ai aratat adeseori fapturii/ Si-ntotdeauna-n haine de-mparat,/ Amenintand si numai suparat,/ Ca se sfiiau de tine si vulturii."
Refuzand cunoasterea sacra, Dumnezeu se refugiaza intr-o transcendenta eronata: "in Paradisul Evei, prin padure,/ Ca si in vecii tristi de mai tarziu,/ Gura ta sfanta, toti Parintii stiu,/ Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure." Ruga poetului devine patetica, una dintre cele mai frumoase litanii ale "Psalmilor" arghezieni: "Doamne, izvorul meu si cantecele mele!/ Nadejdea mea si truda mea!/ Din ale carui miezuri vii de stele/ Cerc sa-mi inghet o boaba de margea.", indemnand la cunoastere, la prezenta certa, la speranta, prin vedere directa, in randul oamenilor, entitatea divina fiind datoare sa confirme ca se afla peste tot si in toate: "Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire/ Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti,/ Esti ca un gand, si esti si nici nu esti,/ intre putinta si-ntre amintire."