Scrisi la intervale mari de timp, Psalmii sunt o constanta a inspiratiei poetice argheziene, ei figurand, majoritar, in Cuvinte potrivite, volumul din 1927, dar prelungindu-se pana la plachetele de senectute, Frunze (1961), Silabe (1965), Noaptea (1967), Frunzele tale (1968). Psalmii lirici sunt dublati de psalmi in proza, acestia din urma publicati in volumul VI, Scrieri, ale operei argheziene complete, sub titlul Printre Psalmi. Volumul Tudor Arghezi. intre doua nopti, aparut sub ingrijirea lui Ion Simut, prezinta Psalmii in succesiunea cronologica a aparitiei lor. Apartinand, pe harta lirismului arghezian, teritoriului „fiorului religios", ei sunt completati de poezii cu aceeasi tematica, dar cu titluri individualizate, precum Duhovni­ceasca, Inscriptie pe Biblie, Muntele Maslinilor, Ruga de vecernie, Mahniri, Heruvim bolnav, intre doua nopti s.a. Consecventa cu care tema religioasa este reluata pe parcursul unei creatii longevive (de mai bine de sapte decenii) e o marturie a tensiunii, niciodata ostoite, a sufletului arghezian. Biografic, drama acestui suflet s-a exprimat in cautarile dintre anii 1899-1905, cand omul Ion N. Teodorescu paruse sa gaseasca raspunsul la intrebarile ce-1 b4u9420bj38hrs macinau, in recluziunea de la Cernica, sub numele monahal de Iosif, sau ca diacon la Mitropolia din Bucuresti.
Rechizitorii ale lui Dumnezeu - convocat la judecata in fata intregii omeniri - si spovedanii publice ale eului omenesc ce-si expune tulburarile sufletului si indoielile mintii - reflexe ale slabei credinte si, in acelasi timp, ale enormei nevoi de a crede — Psalmii lui Arghezi nu mai pastreaza de la modelul lor- cei 150 de psalmi ai Vechiului Testament, din care 83 ii apartin regelui-poet David — decat titlul. Departe de a fi imnuri de slava aduse unei divinitati necontestate, ei dau expresie tentatiilor negatoare, impulsurilor eretice si demolatoare, ca si unor surprinzatoare accese de adoratie — toate izvorate dintr-o constiinta cutreierata de contradictii. Daca obiectul imnului ramane, la Arghezi, acelasi ca la regele David — Dumnezeul Vechiului Testament - psalmistul arghezian nu mai e iudeul vechi-testamentar, ci omul modern, produs al secolelor de cultura europeana rationalista ce vor sfarsi prin a-1 omori, din exces de luciditate, pe Dumnezeu. Eul poetic e, asadar, omul modern indepartat de sacru, dar care resimte absenta sacrului ca pe o tragica frustrare. Pentru el, credinta nu e gratie acordata prin iluminare mistica, ci nevoie a unei minti ce se defineste cartezian - „Dubito, ergo cogito, cogito ergo sum, sum, ergo Deus est" - asumandu-si indoiala ca trasatura definitorie ce reclama, ca o consecinta logica, tocmai setea de \ certitudine.
Chiar dispersati in volume, Psalmii alcatuiesc un ciclu (poate nu la fel de unitar ca Florile de mucigai) ce are consecventele sale. Paradoxal, cea mai evidenta dintre acestea e insasi atitudinea oscilanta a eului uman intre „credinta" si „tagada", intre adoratie si negare blasfemiatoare. Din „panda" dramatica a psalmistului se constituie traseul unei expeditii initiatice, in care cautarea divinitatii e o lupta de uzura, fara infrangeri sau victorii clare. Metafora vanatorii, recurenta in Psalmi, subliniaza dramatismul unei indelungi, acerbe, haituiri a „prazii" mult visate. Manevra are doi poli: chemarea amagitoare lansata de o iivinitate ce nu se arata, ci doar se lasa banuita, pentru a intretine jocul, si scrutarea infrigurata a ecoului acestei chemari de catre psalmistul ce-i asculta reverberatiile in propriu-i suflet: „Te dramuiesc in zgomot si tacere / Si te pandesc in timp, ca pe vanat, / Sa vad: esti soimul meu cel cautat? / Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere." Aflat intr-un echilibru fragil, cu balansuri ample intre „credinta" si „tagada", psalmistul modern se angajeaza in cautarea divinului ca intr-o competitie. „Visul" suprem este un ravnit trofeu: „Te caut darz si fara de folos. / Esti visul meu, din toate, cel frumos / Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada. // Ca-n oglindirea unui drum de apa, / Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti; / Te-ntrezarii in stele, printre pesti, / Ca taurul salbatic cand I
se-adapa. // Singuri, acum, in marea ta poveste, / Raman cu tine sa ma mai masor, / Fara sa vreu sa ies biruitor, / Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!".
Jocul „de-a v-ati-ascunselea" al Creatorului cu creatul sau starneste uneori mania, alteori indaratnicia acestuia din urma. „Pacatul" cautarii „bunului oprit", desi recunoscut ca atare in limbajul smerit al pocaintei, e multiplicat, prin marturisire, si, astfel, afirmat ca o constanta a firii psalmistului: „Sunt vinovat ca am ravnit / Mereu numai la bun oprit. / [...] Pacatul meu adevarat / E mult mai greu si neiertat. / Cercasem eu, cu arcul meu, / Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu! // Talhar de ceruri, imi facui solia / Sa-ti jefuiesc cu vulturii Taria. / Dar eu, ravnind in taina la bunurile toate, / Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate." (Paradoxal, Logosul divin ce transmite interdictia, acel „nu se poate" care este insusi datul ontologic, nu este considerat „semnul" asteptat.) O mereu reinnoita ardoare a cautarii intretine, crancena, setea fapturii de a sta „un ceas la sfat" cu Dumnezeul ce si-a parasit creatia. Din gama larga de atitudini prin care psalmistul se raporteaza, in aceasta inclestare febrila, la Dumnezeu, nu lipseste reprosul - poate cel mai autentic mod de a exprima setea de divin. Omul modern se stie insingurat, traitor intr-o lume profana si, in comparatie cu fapturile evilor trecuti, lipsit de supravegherea si „povata" sacra: „De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura / Tu n-ai mai pus picioru-n batatura / Si anii mor si veacurile pier / Aici, sub tine, dedesubt, sub cer. // Cand magii au purces dupa o stea, / Tu le vorbeai - si se putea. / Cand fu sa plece si Iosif, / Scris l-ai gasit in catastif / Si i-ai trimis un inger de povata - / Si ingerul statu cu el de fata. / ingerii tai grijeau pe vremea ceea / Si pruncul si barbatul si femeea." (Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta) Reprosul, blasfemia, dorinta de a avea un semn concret al existentei divine, sfidarea, artagul sunt - toate - semne patetice ale nelinistii umane, ale unei constiinte obosite de singuratate, ale unei minti ce sufera din exces de luciditate. Aflat mai mereu in pragul apostaziei, psalmistul isi face cunoscute - uneori cu insolenta - impulsurile anarhice. Sleit de zadarnica sa vanatoare, el anunta „sfaramarea" idolului, „doborarea" visului, iminenta rebeliunii: „Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?" sau: „De grelele porunci si-nvataminte, / Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns." (Tare sunt singur, Doamne, si piezis) Obosit si avand sentimentul zadarniciei efortului sau, omul nu identifica totusi tacerea si absenta divinitatii cu nonexistenta ei: „incerc de-o viata lunga, sa stam un ceas la sfat, / Si te-ai ascuns de mine decum m-am aratat. / Oriunde-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi. // inviersunat de piedici, sa le sfaram imi vine; / Dar trebuie,-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine." (Calare-n sea, de-a fuga pe vant, ca Fat-Frumos)
Distant si sever, Dumnezeul psalmilor arghezieni nu are nici un atribut christic, nou-testamentar. Mila, iubirea, sacrificiul pentru rascumpararea omenirii, proprii lui Iisus, nu sunt asociate cu divinitatea invocata de psal-mistul arghezian. Dimpotriva, figura conturata e cea din imagistica iudee, a Vechiului Testament. Dumnezeu e manios si razbunator: „Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga / Desertaciunea lor de vis si lut, / Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut / Si ca purtai toiag si barba-ntreaga. // Te-ai aratat adeseori fapturii / Si-ntotdeauna-n haine de-mparat, / Amenintand si numai suparat, / Ca se sfiau de tine si vulturii. // in paradisul Evei, prin padure, / Ca si in vecii tristi de mai tarziu, / Gura ta sfanta, toti parintii stiu, / Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure." {Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga)
Tensionata relatie intre om si divinitate este expresia unui timp si suflet moderne. Neavand obisnuinta vecinatatii cu divinul, omul secolului XX a pierdut ancestrala „stiinta" de a comunica in evlavie, smerenie si serenitate cu Dumnezeu. Starea de gratie extatica, umilinta si adoratia mistica, proprii lui David, sunt, cel mai adesea, inlocuite de modalitati sfidatoare pe care psalmistul modern le orchestreaza pentru a provoca o divinitate surda. Ofensat prin atacuri reluate, admonestat cu insolenta de fiinta muritoare intr-un dialog inegal - de fapt un mare monolog al solitudinii umane -Dumnezeu ramane ascuns si impasibil. Aidoma unui „vanat", El e hartuit, tocmai pentru a fi scos din tacerea sacra si alungat din „ceruri". Provocat la dialog si urgentat sa-si trimita mesagerul, „un pui de inger", pe pamant, Dumnezeu e, de cele mai multe ori, abordat de om cu mijloacele unei retorici fara condescendenta. Cateodata, disperarea psalmistului e atat de acuta, incat imbraca dorinta mortii, singura care-1 poate elibera de otavitoarea incercare a slavei. Asemanator cu demonul romantic eminescian din Rugaciunea unui dac, psalmistul se vrea prabusit in neant, pentru ca, o data cu el, sa piara si gandul dumnezeirii ce-1 salasluieste: „Vreau sa pier in bezna si in putregai, / Nencercat de slava, crancen si scarbit. / Si sa nu se stie ca ma dezmierdai / Si ca-n mine insuti tu vei fi trait." (As putea vecia cu tovarasie)
Rugile fierbinti ale psalmistului ce tanjeste, asemenea unui „copac pribeag uitat in campie", dupa alinarea sacra capata totusi uneori accente imnice: „Far-a te sti decat din presimtire, / Din marturii si nemarturisire, / M-am pomenit gandindu-ma la tine / Si m-am simtit cu sufletul mai bine. / Poverile-mi parura mai usoare, / Ca dupa binecuvantare, / Si-nsetosat de tine si flamand, / M-am ridicat din groapa mea cantand. // Cine esti tu, acel de care gandul / Se-apropie necunoscandu-1? / Cui cere mila, sprijin si putere / Nestiutor nici cum, nici cui le cere? / De-ajuns a fost ca, nezarit / Sa te gandesc si-am tresarit. // Tu nici nu-ntrebi ce voi si mi-1 si dai, / Ce mi-a lipsit, intotdeauna ai, / Si-ai si uitat / De cate ori si ce si cat mi-ai dat [...] Dai
voie buna, voia buna creste. / Dai dragoste si dragostea sporeste. / Izvor imbelsugat a toate, / Tu nu dai niciun bun pe jumatate / Sau nu-1 dai nicidecum / Aceluia ce toarce si impanzeste fum. / Cand l-am pierdut, n-apuc sa ti—1 arat / Ca mi l-ai pus adaos indarat. // Stau ca-ntre salcii, noaptea, calatorul, / Si nu stiu cine-i binefacatorul." (Far-a te sti decat din presimtire) Adoratia fierbinte si umilinta patetica apar si ele uneori in tonul psalmistului, asa cum se poate vedea dintr-un manuscris de tinerete, publicat in volumul Noaptea: [...] „Ti-as multumi de darurile toate / Plugar in brazda ghiersului saraca, / Slova s-a rupt si graiul nu mai poate / Cu bunatatea ta sa se intreaca. // As incerca sa-ti fac un spic mai stralucit / in snopi incinsi cu fire de beteala, / Dar, Doamne, inca nu am izbutit / Sa-mi incolteasca boaba de cerneala. // Sa-ti cant as vrea si-s tot neputincios. / in vis si cobza mi s-a destramat. / Uita-te, Doamne, jos de tot, in jos, / Se roaga catre tine cel ingenunchiat."
S-a subliniat, adeseori, „esecul final" al psalmistului in sinuoasa cautare a divinitatii, dupa cum s-a pus, nu o data, sub semnul intrebarii „religiozitatea" psalmilor arghezieni. Daca Nicolae Balota vede in Psalmi un „monolog niciodata mantuit printr-o replica sacra", Nicolae Manolescu ii considera reflexe ale viziunii poetului asupra mortii, consecinta, obsesiv reluata, a „terorii de neant" a sufletului sau. Criticul Mihai Ralea, contestand si el religiozitatea spiritului arghezian, admite, in schimb, fundamentarea sa magic-primitiva: „Imaginea sa despre lume e a unui pagan infricosat. Psalmii sai sunt dezolanti, dar reci. Sufletul lor cauta mantuirea, dar e uscat, nu mai iubeste. Strigatul lor e tocmai neputinta credintei. [...] Imaginatia sa se aprinde ca o flacara orbitoare de lumina, dar fara caldura. E din familia vracilor, a cautatorilor de esente ultime, de elixiruri si filtre, dar nu din aceea a preotilor, a sfintilor si a apostolilor. in Evul Mediu, d. T. Arghezi ar fi fost ars de viu. El e mai aproape de doctorul Faust decat de Saint Francois d Assise." Cu toate acestea, e de presupus ca tocmai aceasta fragila si mult-contestata „religiozitate a spiritului arghezian" are cel mai important rol in Psalmi, ea fiind catalizatorul ce intensifica, in cadrul poemelor, tensiunea lirica. Indecizia, balansul atitudinii eului, variatia starilor sunt cele ce confera psalmilor pulsul accelerat, generand emotia autentica. Nu eul liric uman e de pus in discutie (caci el e acelasi ca in toata poetica argheziana, proteic si convulsionat), ci chiar Dumnezeul arghezian, faptura „de fum", unica potrivita acestui eu uman, indecis. De altfel, in ultimul psalm in proza din placheta Printre Psalmi, marturisirea confirma fara dubiu religiozitatea eului arghezian: „Viata mea trece catre veac, si nu a fost zi in care sa nu ma gandesc pentru tine si sa nu ma leapad de chipul facut tie de oameni. [...] Zi de zi si ceas de ceas m-am gandit pe tacute si m-am intristat. Nimeni nu a crezut ca suferinta mea venea de unde ninge teiul de zapada si ca era o suferinta de nemarginit. Nu am cutezat, cand am intarziat si ma lasam codas, taraganitor afara de lume, sa raspund ca, tiptil, cautam pe Dumnezeu. imi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici in carti, nici in biserici si pe langa care au trecut oamenii si nu l-au vazut. Pe acela l-am gasit dupa ce s-a stins vara fierbinte si toamna frumoasa, peste mine, de cincizeci de ori. Eu am crezut ca nu te voi mai afla niciodata si-mi pusesem uneltele deoparte. [...] M-am sculat dintr-un somn greu si adanc si am rupt, intinzandu-mi bratele cu pumnii stransi de-o lene intunecata, radacinile marunte ce-mi prinsesera degetele de asternut. Aduceti-mi calul tanar din grajd, aduceti-mi vestmintele noi, cizmele de fier, platosa lucie si spada. Si aduceti-mi si vioara, caci vreau sa cant calare, trecand prin paduri si cetati. Vreau sa stie toata lumea ca m-am impacat cu cel pe care nu l-am cunoscut, si ca de aci inainte suntem in loc de unul mai multi, caci Domnul meu este cat o suta si cat o mie. M-am ajuns si m-am biruit."
Simetrici celor lirici, psalmii in proza, cu desavarsita lor religiozitate, sunt departe de orice umbra de erezie. E, aceasta, inca una din strategiile derutante ale spiritului faustic arghezian.