d4n2113dt94ylm
Poezia "Mirele" este un cantec de iubire, o "cantare a cantarilor", in care femeia iubita obtine reprezentari alegorice dintr-o lume bucolica, elementara, care nu e lipsita insa de aspiratii catre inaltul cerurilor "goale" si catre relieful muntilor din luna: "Pasunea mea tu sa fii/ Cu papadii./ Eu sa fiu boul tau alb si nevinovat/ Care te-as fi pascut si te-as fi rumegat,/ Pe inserate,/ Pe copitele ingenunchiate,/ in jugul bratelor tale/ As urca greul cerurilor goale/ Si muntii lunii pana-n pisc." Dragostea este celebrata in amurg, iubita fiind transpusa intr-un mediu selenar umanizat, cum se intampla cu Maria din "Sarmanul Dionis", de Mihai Eminescu: "Am ramane in luna, pe disc,/ Sa aram vaile de tibisir,/ Sa semanam lamaita si calomfir." Marturisirea frusta a iubirii, cu puternice accente senzuale, creeaza un tablou erotic desprins parca din picturile lui Rubens: "Culca-mi-te trandava pe coarne,/ Fa-te jugul meu de carne,/ Stapana mea, frumoasa ca aurul,/ De care tremura taurul." Sentimentul erotic exacerbat sau suav este sublimat de poet prin metafore contrastante, iubita devenind si papadie, dar si "jug de carne", carnalitatea frusta a imaginilor sugerand un puternic clocot al vietii declansat de manifestarile senzuale ale dragostei.