Volumul Flori de mucigai, 1931, ilustreaza poetic o directie estetica prefigurata in unele articole teoretice, dar si in poezia - program Testament, din volumul Cuvinte potrivite. Este vorba despre asa-numita „ estetica a uratului", teoretizata in 1853 de K. Rosenkranz, in tratatul omonim (Estetica uratului), in care acesta considera ca imperfectiunile vietii, aspectele socante, inestetice, pot fi o sursa de efecte estetice, deoarece starnesc sentimente (repulsie, oroare, aversiune). in Testament, ideea este exprimata metaforic {„Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi", iar volumul Flori de mucegai (o parafraza la Florile raului, de Ch. Baudelaire) este o ilustrare practica a acestei orientari estetice.
Poezia care deschide acest volum se intituleaza tot Flori de mucegai si poate fi considerata, in felul ei, o arta poetica. Termenul „mucegai" sugereaza uratul, raul, descompunerea, intunericul, zona instinctuala a fiintei umane, decaderea morala, in vreme ce „flori" este o sugestie a frumusetii, a luminii, a binelui, a inaltarii morale. Acesti termeni opusi, uniti intr-o imagine (oximoron), ilustreaza frumosul din lucrurile urate (lumea inchisorii), adica „estetica uratului". v1c992vs44qjn

Daca in Testament poezia este rodul unirii harului poetic {„slova de foc") cu mestesugul {„Slova faurita"), in Flori de mucigai, poezia este un fruct amar al singuratatii, al izolarii ascetice, un rezultat al tragicei experiente omenesti {„Le-am scris cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida goala, /Pe intuneric, in singuratate... "), din care lipseste puterea divina {...Cu puterile neajutate / Nici de leul, nici de vulturul / care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Mar cu si lui Ioan. "). Sunt gandurile celui intemnitat, redus la conditia subumana a inchisorii - un fel de bolgie a infernului - in care omul claustrat traieste o existenta de vierme, printre paduchi, sobolani, in intuneric si frig., intre catuse, lanturi si zabrele, intr-un spatiu al degradarii, al „mucigaiului".

Versurile nu mai sunt scrise cu „unghia ingereasca" (rod al inspiratiei divine, ca la romantici), pentru ca ea „s-a tocit" si a fost lasata sa creasca, ci cu „unghiile de la mana stanga ", devenite in intunericul inchisorii „ghiare" (semn al unei poezii moderne, noncomformiste). Actul poetic este o

cazna indelungata savarsita in singuratate si intuneric, nu o simpla „potrivire" a cuvintelor. „Stihurile", adica poezia sa in general, implica un efort uman considerabil (mai notabil decat al evanghelistilor ajutati de divinitate prin animalele sacre simbolice: taurul, leul, vulturul), invingand efemerul omenesc: timpul {,fara an"), moartea {„de groapa") si instinctele („de sete de apa", „de foame de scrum"). „Mana stanga" este, insa, si un semn al demonicului, in antiteza cu cea dreapta, „ingereasca", semn al divinului. Poezia argheziana este o pendulare intre divin (vezii „psalmii") si demonic (vezi Flori de mucegai) in care umanul este, cand subestimat („flori de mucegai"), cand supraestimat („Cantare omului").