Tudor Arghezi (1880-1967) este considerat a fi al doilea mare poet dupa Eminescu; lirica sa (caracterizata prin paleta larga a temelor de inspiratie) se constituie la interferenta su­blimului cu uratul, oferind o viziune noua in care „odata deschisa o usa, zece porti se dau la o parte zgomotos si simul­tan peste ametitoare perspective" (Calinescu). Poezia „Morgenstimmung" (1927), se incadreaza in lirica erotica argheziana, al carei ton aminteste de „Cantarea can­tarilor", prin sublimarea dorintei in adorare a fiintei iubite. d8l7511dj59xdt
  Tema poeziei o constituie intalnirea cu dragostea, eveniment care coboara poetul din sfera transcendentului, in lumea terestra.
  Universul operei (idei, sentimente):
Creatie lirica, „Morgenstimmung" este structurata in cinci strofe a cate cinci versuri inegale, cu ritm alternant si rime masculine si feminine asimetrice.
Din punct de vedere epic, se prezinta o intamplare: ascul­tand o femeie care canta la pian, poetul („pustnicul") renunta la solitudine, coborand in lumea reala.
Timpul evocarii este un trecut necalendaristic („intr-o dup-amiaza") marcat prin starea de asteptare a eului liric („ cand / Fereastra sufletului zavorata bine /Se deschisese-n vant"). Cele doua metafore (a ferestrei si a manastirii) au ca termen comun zavorarea sufletului a carui „cheie" o constituie incantatiile cu sugestii olfactive (comparatia „Cantecul tau... ca o lavanda sonora ").
Inca din prima strofa, monologul liric evolueaza spre con­topirea a doi termeni opozitionali: „eu" - poetul si „tu" -femeia al carei cantec a patruns insidios in sufletul barbatului. Metafora sufletului-manastire apare si in urmatoarele trei strofe, sugerand izolarea in lumea inalta a Ideii.
In acest „spatiu" aparent securizant, iubirea apare ca o invazie {„Au sarit zavoarele"), facand barbatul sa devina vul­nerabil („Si manastirea mi-a ramas descuiata").
Existenta femeii este perceputa, mai intai, auditiv (metafora mierlelor „pipaite" pe clapele pianului) si apoi total („Si-ntreaga ta faptura aproape ").
Consecinta o constituie „furtuna" din sufletul barbatului („ Cu tunetul se prabusira si norii / in incaperea universului inchis"), suflet care devine prea plin, amenintand sa darame edificiul: „Mi-s /Subrede barnele, ca foile florii").
Ultima strofa apartine unui alt timp dominat de sentimen­tul regretului:
„De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?"
Cele doua fiinte se contopisera, pentru o clipa, in inalt, dar fiecare dintre ele apartinea unei alte lumi: barbatul venea „de sus" si „ din morti", in timp ce iubita venea „ de jos", „ din vieti".
Prezenta lipsita de materialitate si contur, femeia este „fi­gura Ispitei" (cum o numea D. Micu), care isi poarta semnele haului din care iesise.
Ca un nou Luceafar eminescian, barbatul a coborat din pla­nul transcendent (si etern), ridicand femeia in „sfera" sa („ in bolti").
Mai tarziu, cand noul Hyperion intelege esenta terestra a iubitei sale, se instaleaza regretul pentru cantul iubirii risipit in vant:
„De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?"
Titlul poeziei provine din termenii: „Morgen" („di­mineata") si „Stimmung" („dispozitie, stare de spirit") din limba germana.
Intr-o traducere foarte libera, titlul ar putea semnifica dul­cea chemare a timpului auroral. amagitoare ca un cantec de sirena ramas in zarea tineretii.