Rugaciune este poezia pe care Octavian Goga o asaza in fruntea primului sau volum (Poezii, 1905), deoarece constituie o ars poetica (o opera in care isi defineste crezul artistic, conceptia despre rostul poetului si al poeziei sale in societate). c2f845cy41nhj
In Marturisiri literare, 1932, O. Goga noteaza: „Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un dechizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma" (...) „un semanator de credinte si un semanator de biruinte".)
Sub forma unei invocatii adresate divinitatii, a unei „rugaciuni", poetul pledeaza pentru poezia sociala in dauna celei intimiste, considerand ca trebuie sa dea expresie in versurile sale durerii neamului sau oropsit, suferintei seculare colective, iar nu celei proprii, minore.El inalta in genunchi o ruga catre Dumnezeu pentru a-i arata „cararea " de urmat, drumul sau artistic. Fiind un cantaret al durerii, poetul trebuie sa aleaga intre durerea sa, „ispitele", care sapa in suflet, si durerea celor multi, a celor „ramasi in urma". Pentru a deveni, insa, „un rascolitor de mase", un cantaret reprezentativ al acestora, poetul trebuie sa simta el insusi durerea oropsitilor. Fiu de preot din Rasinari (Sibiu), Goga cere prin „rugaciunea „ sa cunoasterea adanca a dramei taranesti („Alunga patimile mele / Pe veci strigarea lor o frange; / Si de durerea altor inimi / Invata-ma pe mine-a plange. / Nu rostul meu, de-a pururi prada / Ursitei mastere si rele, / Ci jalea unei lumi, parinte, / Sa planga-n lacrimile mele. ") Cand suferintele seculare ale celor umiliti („ tot amarul, toata truda ", „ durerea lor infricosata ") vor patrunde in sufletul poetului, ele se vor transforma in furtuna si apoi in cantec („ tot amarul se revarsa / Pe strunele infiorate.") cu „glas de arama", prevestitor al revoltei viitoare. Astfel, poezia sa devine, metaforic vorbind, „cantarea patimirii noastre", pentru ca poetul devine de-acum un exponent al neamului sau, „o trambita de alarma", „un revoltat", o constiinta sociala si nationala, un interpret al nazuintelor colectivitatii din care, sufleteste, face parte.