t2f485tm38yov

Poezia "Noi" marturiseste, prin antiteze ireductibile, jalea eterna a unui pamant sortit de veacuri stapanirii straine: "La noi sunt codri verzi de brad/ Si campuri de matasa;/ La noi atatia fluturi sunt,/ Si-atata jale-n casa." Pamant edenic, daruit de natura cu mari frumuseti, acest topos, la noi, repetat cu insistenta, cu disperare, alatura "cantece si flori", doina cu jalea din casa, cu "lacrimi multe, multe": "Privighetori din alte tari/ Vin doina sa ne-asculte;/ La noi sunt cantece si flori/ Si lacrimi multe, multe..." E un tinut al marilor contraste, create de o istorie nedreapta, paradiziac si in acelasi timp al izgonitilor din paradis, cu oameni in ipostaza de fiinte sfasiate intre durere si inaltare, intre cumplite suferinte si alinari sublime, intre martirajul terestru si gratia divina. instrainarea este atat de profunda, incat se produce si la scara cosmica, traducand o parasire si a astrelor altadata benefice: "Pe bolta, sus, e mai aprins,/ La noi, batranul soare,/ De cand pe plaiurile noastre/ Nu pentru noi rasare...". Codrii si apele se incarca de o rezonanta tragica, a marilor suferinte: "La noi de jale povestesc/ A codrilor desisuri,/ Si jale duce Murasul,/ Si duc tustrele Crisuri." Jalea devine o stare empatica a intregii naturi, impanzeste tot spatiul, determinand pierderea sacralitatii izvoarelor Muresului si Crisurilor, disparitia aerului protector al codrilor.

                Jalea copleseste sufletele oamenilor, supusi experientei tragice a vietii: "La noi nevestele plangand/ Sporesc pe fus fuiorul,/ Si-mbratisandu-si jalea plang/ Si tata, si feciorul." Hora si doina se incarca de aceeasi melancolie secreta: "Sub cerul nostru-nduiosat/ E mai domoala hora,/ Caci cantecele noastre plang/ in ochii tuturora." Supuse si ele acestui destin tragic, toate vietuitoarele sunt cuprinse de o sfiiciune peste margini, iar roua de pe trandafiri, simboluri ale puritatii, se identifica lacrimilor suferintei: "Si fluturii sunt mai sfiosi/ Cand zboara-n zari albastre/
Doar roua de la trandafiri/ E lacrimi de-ale noastre." Om si natura, cu elementele ei cele mai durabile, codrii si apele, se infratesc sub semnul jalei ce a cuprins intreaga fire: "Iar codrii ce-nfratiti cu noi/ isi infioara sanul/ Spun ca din lacrimi e-mpletit/ Si Oltul, biet, batranul." Oltul, el insusi personaj emblematic al unui poem separat, este cuprins de jalea instrainarii, incapabil sa-si mai stapaneasca durerea, adunand in albia sa un intreg noian de lacrimi.
Sursa, aproape secreta, a acestei stari de jale profunda este "un vis neimplinit", nutrit de veacuri, pentru care s-au jertfit generatii intregi: " Avem un vis neimplinit,/ Copil al suferintii,/ De jalea lui ne-au raposat/ Si mosii, si parintii.../ Din vremi uitate, de demult,/ Gemand de grele patimi,/ Desertaciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi...". Poezia, avand tonalitate si prozodie de doina de jale, devine astfel o litanie cu rezonanta cosmica, in care se proiecteaza, ca intr-o ruga disperata, aspiratiile nationale ale unui popor intreg.
Poezia "Noi" este simbolul unui spatiu instrainat, cuprins de o diminuare a ritmurilor vietii, prin sentimentul de jale coplesitoare si prin puterea disparuta a codrilor si a fluviilor, tinut ce nu se mai poate intoarce in matca sa originara decat prin vointa divina si prin actiune mesianica. Din perspectiva lirica intensa a poetului, de ardere deplina pentru cauza nationala, poezia este o "solidarizare cu o Arcadie amara, cu generatiile trecute" (Mircea Zaciu). Avand constructia unei doine, cu un cumul emotiv extraordinar, poezia exprima rotirea inceata a vremurilor, nu in sens pozitiv, de implinire a idealurilor, cat in acela de lipsa de speranta. Astfel, soarele este numit "batranul", cerul este "induiosat", doinele isi canta propriul sentiment de jale, I hora este "mai domoala", mosii si stramosii se sting de jalea unui etern inceput fara sfarsit,
Oltul, batranul, este "impletit de lacrimi". Toate acestea se inscriu intr-un registru liric inedit, in care jalea devine predominanta, parand sa consfinteasca o fatalitate a istoriei.
Din punct de vedere prozodic, poezia contine cinci strofe, cu cate patru versuri lungi, de 14 silabe, impartite prin cezura in hemistihuri suprapuse, rimate independent (strofele parand astfel de cate opt versuri). Versurile lungi determina rotirea inceata a secventelor temporale, stopate in jurul aceluiasi sentiment, de neputinta in fata sortii. Prezentul continuu pare sa consfinteasca aceasta perpetuare a starii de nemiscare, de incremenire in orizontul jalei eterne, fapt sugerat si de folosirea gerunziilor: "plangand", "imbratisand", "gemand", cat si de semele incluse in structura cuvintelor: "lacrimi", "plang", "povestesc de jale" etc. Temporalitatea greoaie, situata intr-un fagas al neimplinirilor, este sugerata de disparitia treptata a stramosilor pe acest fundal in care divinitatea pare sa se fi retras in fata sentimentului coplesitor al neputintei.
Teme si motive ale poeziei "Noi"
• instrainarea in istorie, ca destin cosmic, marcata prin consonanta elementelor in suferinta: soarele straluceste mai puternic, raurile se incarca de jale, codrii confera aceeasi senzatie.
• Comuniunea fortelor naturii cu starea de spirit a oamenilor, intre elementul uman si cel natural se creandu-se legaturi indisolubile. •  Jalea profunda se imprima si creatiilor spirituale: hora este mai domoala, cantecele plang in ochii tuturor.
• Visul neimplinit al eliberarii, numit "copil al suferintei".
• Reintoarcerea metaforica spre vremurile arhaice ale pamanturilor strabune.
•  Starea de perpetua neliniste, dar si de secreta speranta, de origine divina. Poetul contureaza ideea unei imense "lentile cosmice" care vegheaza asupra acestui pamant, situandu-1 intr-o transcendenta pozitiva, generatoare de speranta si de unitate.