o4s2618ox84nfi

Poezia Rugaciune deschide volumul de debut (Poezii, 1905) si este un manifest poetic in care autorul isi exprima conceptia privitoare la rolul poetului si al creatiei sale; la modul simbolic, tanarul creator doreste sa reediteze destinul lui Iisus, asumandu-si durerea neamului sau, intru izbavirea acestuia.
In prima strofa, metafora poetului-drumet ("Ratacitor, cu ochii tulburi/ Cu trupul istovit de cale"), sugereaza momentul de cumpana pe care il traieste tanarul autor aflat la inceput de drum; el este un calator, un cautator insetat de realizarea menirii, a rosturilor sale, in mijlocul poporului caruia ii apartine.
De aici, sensul de implorare, din titlu; de aici si patetismul invocarii ("Eu in genunchi spre tine caut") care dezvaluie dramatismul momentului.
Tot in prima strofa, metaforele: "in drum mi se desfac prapastii/ Si-n negura se-mbraca zarea" sugereaza, pe un fundal de apocalipsa biblica, primejdia de a-si ignora misiunea de Creator: asumarea destinului colectiv.
In fata tanarului scriitor — mesager si profet al neamului sau se afla o menire ridicata la dimensiuni sacramentale: de a face, din tanguirea celor batuti de destin, cel mai pur "izvor" al operei sale. Tot in strofa a II-a, cativa termeni "doruri" si, mai ales "ispite") care ar putea desemna tentatia unei poezii a propriilor framantari, capata rezonante de pacat biblic. Aceluiasi sens i se subsumeaza si metafora "valul lumii lor".            _:
In strofa a IIl-a,poetul isi exprima dorinta de a deveni un luptator al carui cant sa devina "glasul de arama" al muceniciei celor multi; de profunda rezonanta lirica sunt si expresii ca: "in veci", "de-a pururi", "pe veci", prin care gestul daruirii de sine vizeaza eternitatea:
"Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii" .
Strofa a IV-a opune doua atitudiuni lirice posibile: una este cea a inchiderii in propriile framantari existentiale, pe care poetul ar dori sa le uite ("rostul meu", "patimile mele"); cealalta este asumarea durerilor multimii, la care creatorul vrea sa fie partas ("Si de durerea altor inimi/ invata-ma pe mine a plange".
Nefiind decat un om (a carui viata se afla sub imperiul soartei), poetul se ipostaziaza in Iisus: asemeni Mantuitorului (aflat in Gradina Ghetsemani, inaintea martiriului), tanarul poet se roaga sa-i fie "alungate" "patimile" (pe care sa le uite), pentru a integra, in sinele sau, "jalea unei lumi", intru izbavirea ei.
La nivel lexical, opozitia dintre cele doua atitudini lirice, se realizeaza prin grupurile de termeni aflati in antiteza: "patimile mele" - "durerea altor inimi" si "rostul meu" - "jalea unei lumi"; ca si prin folosirea lui "ci" adversativ la inceputul versului penultim.
Tot aici, termenii "durerea", "jalea", "sa planga" definesc caracterul elegiac al operei lui Goga.
Strofa a IV-a este purtatoarea ideii fundamentale a poeziei.
In strofa a V-a, sunt prefigurate si alte idei privind creatia viitoare a poetului: ea va trebui sa integreze visul de libertate neimplinit al neamului ("doruri fara leacuri"), sa aiba forta pustiitoare a stihiilor (metafora viforului) zamislite din condensarea veacurilor de robie. Imaginea "umilitilor" care "gem in umbra/ Cu umeri garbovi de povara" trimite la chipurile taranilor palizi si slabi din poezia lui Goga, pe care Calinescu ii compara cu niste umbre din Purgatoriu.
Ultima strofa defineste opera poetului: ea este "Cantarea patimirii noastre", oglinda a martiriului colectiv in veacuri intunecate de istorie.