Octavian Goga (1881-1938) este un poet tragic al carui glas profetic prevesteste razbunari fara nume si mari prefaceri viitoare. r8s2518rj76cdr
in cele patru volume de versuri (publicate antum): „Poezii" - 1905, „Ne cheama pamantul" - 1909, „Din umbra zidurilor" - 1913 si „Cantece fara tara" - 1916, autorul condenseaza durerile de veacuri ale Ardealului instrainat; acest fapt 1-a determinat pe Calinescu sa-1 numeasca ..poet national tot­deodata si pur ca si Eminescu" . De asemenea, Octavian Goga este un poet mesianic, a carui lirica exprima, intr-un limbaj aluziv si religios, speranta in viitoarea izbavire a romanilor din Ardeal, aflati sub stapanire straina, din pricina unui destin vitreg.
 Poezia „Apostolul" (inclusa in volumul de debut din 1905) prezinta imaginea unuia dintre mantuitorii „acestui neam sfarsit de jale": batranul preot dintr-un sat ardelenesc.
  Titlul este un substantiv comun de adanci rezonante bi­blice, fiind numele dat fiecaruia dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus.
Asemenea acestora, batranul preot este un propavaduitor al adevarurilor sacre si un profet al vremurilor viitoare.
Apostolul lui Goga nu are nume (tot asa cum spatiul evo­cat in poezie nu este fixat); imaginea lui creste hiperbolic, acoperind intreg Ardealul devenit biserica a suferintei.
  Universul operei (idei, sentimente):
Poezia incepe cu un prolog de patru versuri, in care se insti­tuie atmosfera tainic - sacramentala a intalnirii dintre Apostol si norod:
„ Ca o vecernie domoala Se stinge zvonul din dumbrava. Pleoapa soarele-si inchide Sus, pe-o capita de otava¹"
Strabatuta de un fior de sfintenie (idee exprimata prin com­paratia plasticizanta din primele doua versuri), natura devine un spatiu hieratic², in care va avea loc un ritual, in ceasul tainic al inserarii.
Portretul batranului preot se constituie prin acumulari de detalii si atitudini emblematice:
„Mosneag albit de zile negre, Asa il pomenise satul, Pe pieptarelul lui de lana Purtand un ban de la-mparatul. Domol, in mijloc se asaza, Si sprijinind incet toiagul, Clipind din genele carunte, incepe-a povesti mosneagul"
Termenii care incadreaza strofa a Ii-a („mosneag" - „mosneagul") si epitetul ornant „genele carunte" fixeaza ipostaza reala, obisnuita a acestui om; la aceasta contribuie si epitetul individual („mosneag albit.") din primul vers. Tot aici, metafo­ra „zile negre" ii incadreaza existenta in destinul de „patimi" al poporului sau, prefigurand ipostaza lui sacra³:
„Atatea patimi plang in glasul Cuvantatorului parinte, Si-atata dor aprind in inimi De clipa razbunarii sfinte. Batranul mag inalta fruntea, Ce sfant e graiul gurii sale: Din el va lumina norocul Acestui neam sfarsit de jale!"
Incepand cu strofa a IV-a, imaginea prezenta este proiec­tata in timpul biblic, iar preotul devine „batranul mag" si „Drept-vestitorul apostol", fiind incadrat in categoria sa­crului.
Ultimele patru versuri ale strofei de mai sus exprima mesia­nismul poeziei: „Graiul" „sfant" al Apostolului „va lumina norocul / Acestui neam sfarsit de jale", izbavindu-1 (asa cum a facut-o si Iisus = Mesia).
La intalnirea cu batranul preot participa satenii, pe care autorul ii infatiseaza intr-un tablou colectiv, ca intr-o proce­siune sacra:
„Intreg poporul ia aminte, Asculta jalnica poveste, Si fusul se opreste-n mana induiosatelor neveste. Mosnegii toti farama lacrimi
Cu genele tremuratoare, Aprinsi, feciorii strang praseaua Cutitului din cingatoare".
Reconstituita in cuvintele preotului, istoria devine timp tragic (inversiunea „jalnica poveste"), a carui evocare trezeste dureri ancestrale⁴ (oximoronul „farama lacrimi", inversiunea „induiosatelor neveste") si doruri de razbunare.
Ultimele doua strofe constituie o revenire la poezia de atmosfera: de data aceasta, natura - rascolita si ea de „glasul strigator" al preotului - se zbuciuma dramatic: un „geamat" se aude peste intinderi, dudul (personificat) se inconvoaie, van­tul se ridica din vai; pe aripile acestuia, cuvantul Apdstolului va fi dus spre cer, intorcandu-se in Logos.
In ultima strofa, razele de luna care incununeaza fruntea batranului preot, ii sacralizeaza, ca un nimb, chipul:
„Din cetatuia stralucirii Coboara razele de luna, Pe-argintul fruntii lui boltite Din aur impletea.: cununa".
In final, ideea mesianica este reluata: Apostolul merita a fi ridicat la harul sfant, pentru ca el vesteste vremea „ce va sa vie" (timpul eliberarii).
Versificatie: Poezia „Apostolul" este alcatuita din sase strofe de cate opt versuri. Ritmul este iambic, masura versului - de noua silabe, iar rima este incrucisata (imperfecta).