x3j769xd99vry








Poezia "Trist cantec de dragoste", aparut in volumul "Dreptul la timp" (1965), are o puternica tonalitate elegiaca, fiind o litanie la despartirea, ca lege universala, ca separare de sine, de lucruri, de viata, ele insesi supuse unui inevitabil proces de scindare launtrica: "Numai viata va muri pentru mine intr-adevar,/ candva./ Numai iarba stie gustul pamantului./ Numai sangelui meu ii e dor intr-adevar/ de inima mea cand o paraseste." Creatia insasi este, la Nichita Stanescu, o pendulare continua intre intreg si parte, intre parte si parte, orice separare generand tensiunea lirica necesara poeziei autentice. imprastiat, dezmarginit in chip panteist in natura, eul pulseaza in lucruri, prin legaturi secrete, ca gustul pamantului in iarba, ca sangele in inima. Iarba se adapa din puterea telurica, sangele si inima se inscriu in misterul universal al vietii, viata insasi, sensibila frematare a eului, tinde sa-si ia zborul spre stele, stingandu-se numai ea, in chip paradoxal, pentru sinele ce se conserva in sine.

Separarea de viata, de lucruri inseamna "dor", fior cosmic ce propulseaza simtirea in inalt, cantec de dragoste, trist, risipit pe inalte trepte de aer: "Aerul e-nalt, tu esti inalta,/ Tristetea, mea e inalta." in pagina razbate un acut sentiment al trecerii timpului, "dreptul la timp" insemnand si reversul lin, panta descrescatoare, simetrica, a curbei temporale: "Vine o vreme cand mor caii./ Vine o vreme cand se-nvechesc masinile,/ Vine o vreme cand ploua rece/ si toate femeile poarta capul tau/ si rochiile tale/ Vine si o pasare mare, alba." Toate lucrurile, Pegasul inspiratiei, artefactele omului, anotimpurile in declin, se indreapta spre un sfarsit, spre nefiinta. Chiar iubirea, si o data cu ea creatia, se anonimizeaza, ea, iubita, sau el, sinele, pierzandu-se in lucrurile comune, indistincte: "toate femeile poarta capul tau/ si rochiile tale." Pasarea "mare, alba" a sfarsitului incheie, ca o fila a paradisului, acest "trist cantec de dragoste", ultim cantec de lebada.

Teme si motive ale poeziei "Trist cantec de dragoste"

• Sentimentul timpului, cauza a tristetii fara leac a lumii.

•  invechirea inevitabila a lucrurilor, a lumii biologice si tehnice, terestre si divine: "Vine o vreme cand mor caii./ Vine o vreme cand se-nvechesc masinile."

• Efemeritatea lumii terestre, data de aceasta pasare "mare, alba", mesager al lumii eterne.