v2q9616vx52tef




Tocirea cuvintelor, pana la epuizarea totala a sensurilor, este realitatea cea mai frapanta a poeziei moderne. in poezia "Tocirea", din volumul "Operele imperfecte" (1979), pe campurile de lupta ale poeziei lumii, cuvantul-soldat, la fel ca soldatul universal, se intoarce incet, inevitabil, in obiectul, in lutul din care s-a nascut: "Soldatul marsaluia, marsaluia marsaluia/ marsaluia/ pana cand/ pana la genunchi/ piciorul/ i se tocea, i se tocea/ i se tocea/ pana cand/trunchiul/ pana la coaste/ i se tocea, i se tocea/ i se tocea/ pana cand/ pana la sprancene orbea/ orbea/ orbea/ pana cand/ parul lui iarba neagra era,/ iarba neagra era, iarba neagra era." intoarcerea cuvantului in obiectul primar care 1-a produs face parte din teoria stanesciana a "necuvintelor", care se reprezinta singure in poezie.
"Tocirea" pastreaza, in spatiile ei condensate, toate paradigmele memorabilului poem "Memento mori", epocile umane aflate intr-o inceata scufundare in neant, ca o modalitate de reiterare a aceleiasi matrice a lumii: soldatii si cuvintele marsaluiesc pe campurile de lupta nesfarsite de la inceputul timpului, fara ca nimeni sa le poate schimba aceasta propensiune catre stergerea de pe fata lumii si din campurile semantice. Metafora complexa a "tocirii" semnifica insasi conditia umana, istoria umanitatii, peste care se asterne, sardonic, hohotul homeric al zeilor: "Un cal alb venea/ si o pastea/ si o pastea, si o pastea./ I-ha-ha, i-ha/ i-ha."