f5t8819fc24rbg

Poezia "Rasu plansu ", din volumul "Necuvintele", este raspunsul neputincios in fata trecerii inexorabile a secundei, a timpului. Atmosfera rememorarii trecutului, a copilariei si adolescentei, se contureaza prin metafore ale melancoliei si ale adevarului: "Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,/ sare cazuta in bucate/ dovada ca nu pot trai numai acum/ sunt amintirile mele, toate...". Timpul ramas in urma isi sporeste inconsistenta prin golul existential de atunci si de acum, printr-o ciudata dublare: "Dovada ca nu pot vedea fara martori/ e copilaria, adolescenta mea,/ dubland nefiinta acestei secunde/ cu nefiinta ei de candva./ Ah, rasu plansu ." Secunda este surprinsa in momentul sau de astenie, traversand imaginea unei lumi neidealizate: "ah, rasu plansu / ma bufneste cand spun/ secundei vechi putrezind in secunda/ de-acum."
Rasul degradat, ironic si caustic, exprima repulsia fata de o lume rece, lipsita de transcendenta: "Ah, rasu plansu ,/ ah, rasu plansu / in ochiul lucrurilor reci/ si-n dintele muscator, ca si sceptrul/ neinventatilor regi."