Inca o definitie a poeziei, ca receptacul sinestezic, ca armonie a simturilor, care lucreaza impreuna sau se suplinesc alternativ: "Ea se hraneste din privirile fixe/ ca sa poata exista,/ si, cand ochii se-nchid, se adapa/ din intunericul eliberat de polii/ asurzitori ai timpanelor." Poezia devine astfel stare existentiala dominanta, lume paralela, cuprinzand si spatiul oniric, care ii da reprezentari metaforice, imensele ciorchine de ochi, prin care se instaureaza o tiranie a vizualului, potrivita pentru a recepta infinitele fatete ale realului: "Astfel traieste tot timpul,/ desi, uneori, se lasa sa fie/ visata in somn,/ hranindu-se numai cu leganarea/ ciorchinilor de ochi/ atarnand de nori." i4d783ir31gxz
Poezia intra in rezonanta cu toate elementele universului, incarcandu-se de gravitatia cosmica si de sine insasi ca de o povara de pret, pe care o aduce inapoi pe pamant: "Ea are articulatii de paianjen/ cand aluneca-n tacere pe suprafata sunetelor/ si se ridica la stele,/ cu sine imperechindu-se,/ cu ea insasi ingreunandu-se/ ca sa poata cadea inapoi, spre pamant."
Pentru receptarea sublimei muzici a sferelor, pe care apoi sa o transforme in cuvinte, poezia se cere traita cu receptorii la maximum: "Cu pavilioanele-albastre incordate/ numai viitorul o asteapta,/ sa-i intre in auz,/ si ea sta acolo, o viata, hranindu-se/ cu muzica sferelor. Apoi/ se-ntoarce deasupra noastra,/ spunandu-se pe sine, in cuvinte." Poezia este astfel imagine vizuala si sunet, produse de senzori neobisnuiti, "leganarea/ ciorchinilor de ochi/ atarnand de nori" si "pavilioanele-albastre incordate" pentru a recepta sunetele muzicii cosmice.