Nichita Stanescu nu face parte dintre asa-numitii autori de poezie patriotica. Un pamint numit Romania, volum dedicat tarii, contine poezii fara referinta directa la patrie. Aceasta deoarece limbajul, stilul, versificatia, felul de a gindi si a simti patria nu sint, in cazul lui Nichita Stanescu, cele cu care ne-au obisnuit alti poeti contemporani. Pe de alta parte, acest poet apartine unei alte virste a poeziei romane decit autorii clasici. Alaturi de Nicolae Labis, Marin Sorescu, Ana Blandiana, el este un reprezentant al celei mai valoroase poezii romanesti moderne. e3v9921ej56zqs
Noi este un titlu ce anticipeaza o definitie a neamului roma­nesc, cu care poetul se identifica. intr-adevar, cele trei strofe se alcatuiesc din fraze scurte si rostite cu gravitate. Nichita Stanescu se numara printre poetii care se abandoneaza ideii si cuvintului in acelasi timp. El pare a se lasa in voia spunerii cuvintelor, ca si cum nu el le-ar rosti, ci ele i s-ar impune, intr-o simplitate dintre cele mai derutante si greu de descifrat. Accentul raspicat pe cuvintul „noi", asezat in titlu, repetat in text, situat la inceputul primei stro­fe arata constiinta de sine a neamului si forta de a o afirma. Poetul rosteste rar si oarecum sententios, poseda o exceptionala „dictie" a expresiei si a ideii, ca si cind ar tine o lectie ce trebuie bine inteleasa, ca si cum ar impartasi o invatatura de importanta enorma pentru neamul romanesc. Exista adesea in poezia lui aceasta di­dactica, rafinat filosofica, imbracata in cuvinte simple, uneori uzua­le. Fiecare vers poarta insa esenta unei elaborari, a unei distilari a proceselor de gindire si de rostire. La marii autori simplitatea aparenta este intotdeauna fructul unui act de cunoastere si de cre­atie extrem de complicata.
Adevarurile esentiale, sint incifrate frecvent in cuvinte umile: „piine", „sare", „casa , „seminte", „lacrima", „dinte", „masa", „pa­mint", .^strabuni". Acesta este un vocabular fundamental, in sens propriu si figurat, pentru ca fiecare cuvint indica, nu o imagine concreta a obiectului, ci un sens, un concept. O astfel de poezie a definirii presupune intensa drama a cautarii identitatii de sine a poporului nostru si a legitatii fiintarii lui. Poetul are nevoie si de afirmatie - de bucuria de a exista constient de sine - si de raportarea la eternitate, la absolut. Statornicia va fi, deci, o chezasie a ceea ce exista cu adevarat. Or, nimic mai mult decit ypamtntut nu creeaza imaginea statorniciei. Exista termeni nominali si termeni verbali asezati intr-o sa­vanta simetrie. Primele raportari, nominale: „locui si patima si ros­tul", si verbale „sinteffl" - „stim", stabilesc asocierea, fundamentala pentru poet, dintre consubstantialitatea eului romanesc, cu spatiul, precum si existenta, ca devenire. Verbele fundamentale din prima strofa se asociaza cu o rigoare geometrica, a fi imbratisind pe a sti: „Noi sintem"... „stim"... „sintem". Ideea ca nu poti fi nimic daca nu stii, dar si ca se poate sti numai fiind ceva, apare astfel din chiar aceasta configuratie gramatical-lexicala. Prezentul etern este al cu­getarii. Versurile se constituie intr-o meditatie.
Exista o relatie de cauzalitate in poezia lui Nichita Stanescu foarte putin comuna, adesea socanta, iar uneori neexprimata, pre­supusa, ca in acest text. Poetul introduce o logica originala, care include gindirea lui despre taraji popor. Prima strofa este un credo al poetului, pornind de la afirmatia axiomatica: „Noi sintem se­minte si pamintul e al nostru". Cuvintul „seminte", echivalent cu „Noi", pnn raportul subiect-nume predicativ, poate fi inteles ca o definire a poporului prin puterea lui germinativa continua, de nas­tere necontenita a viului, de miraculoasa rodire perpetua, in de­pendenta obligatorie de pamint. Saminta nu poate incolti decit in pamint, or, axioma stapinirii pamintului atrage si axioma fiintei romanesti ca embrion al creatiei; sintem o forta latent creatoare. Juxtapunerea propozitiilor urmatoare ar trebui sa le egalizeze sub raport sintactic, dar exista intre ele si o determinare cauzala sub-inteleasa. Vom raporta cei trei termeni cu valoare de obiect gra­matical fata de a sti la imaginea initiala, agrara - seminte - pa­mintul. „Stim cel mai bine locul si patima si rostul", reprezinta o consecinta logica a primului vers. Stabilitatea, locul este o deter­minare prima a conditiei romanesti. Patima inseamna, fie intensi­tatea pina la violenta a sentimentelor, fie cazna si chin, de aseme­nea zbucium, produs de iubirea nestavilita,.in consecinta vocatia de a trai intens. Rostul este menirea, justificarea existentei, sensul ei, asezarea ei intre limitele care guverneaza viata oamenilor. A-ti cunoaste spatiul, trairea si normele, inseamna „a sti", adica sa e-xisti. Patima si rostul se pot afla insa si in raportare opozitionala, daca intelegem prin patima exces al sentimentelor, arderea sufle­teasca a celor puternici, iar prin rost, recunoasterea limitelor, a marginirii pe care oda marca traditiei, cenzura intelepciunii stra­vechi, cristalizata in comportamente stabile. Surprinde si superla­tivul „cel mai bine" (repetat), un superlativ absolut, care ar implica o comparatie: „dintre toti" sau „decit orice", deci cu raportare la subiect (stim cel mai bine dintre toti) sau la obiect (mai bine decit orice altceva). Le consideram pe amindoua. Cunoasterea esentia- lului si cunoasterea noastra nu poate fi concurata de a nimanui altcuiva. Legea este garantul etic al unui neam si nu intimplator se afla asociata cu „mersul inainte". Fiinta poporului astfel definita si determinata pastreaza latent puterea de a indura si de a lupta: „sintem, dupa nevoie, si lacrima si dinte". Termenii „lacrimir si „dinte" stabilind un contrast evident al concretetii, trimit la chipul omenesc, ei configureaza o definire a umanului, iar Opozitia lor face ca ipostaza umanului pe care o reprezinta poporul sa fie con­tradictorie, surprinzatoare si completa. „A nu cere nimic" are aici sensul de demnitate si de neagresiune, iar „a nu cere" si a oferi prietenia, asistenta la nevoie inseamna o raportare generoasa fata de celalalt, fata de alte popoare, o deschidere spre umanitate. In chip firesc apar obiectele simbol ale ospetiei - plinea si sarea aici, alimente vitale, asigurind o existenta demna prin forte proprii, pentru ca se spune: „caci ne-am facut-o singuri . „Casa este sim­bol al existentei statornice. Daca avem/riine si sare este fiindca am construit casa. Hrana vitala a sufletului: comunicarea umana, iu­birea fata de oameni, nu se obtin fara o zidire care sa ne desparta de ceilalti definindu-ne ca neam. Cladirea propriei existente este aceasta casa, simbol al asezarii neschimbatoare si netrecatoare, in limitele careia totul capata rost. A nu zice rau de nimeni inseamna putere de intelegere, toleranta fata de jtiferenta" fata de ceea ce este.altfel decit tine si totodata neagresiunea, idee ce apare si in strofa precedenta, ca o concluzie fireasca a stapinirii pamintului. Un popor liber, independent, constient de valorile sale nu invi­diaza, nu uraste, nu arunca vorbe de ocara, nu incearca sa suprime pe altul. Numai celui ce-i lipseste ceva, numai cel care nu se poate impaca defel cu lipsurile safe isi transfera aceste neajunsuri asupra . ceiprlati. Pozitia mindra - „in picioare", demna, hotarita si clar­vazatoare este o imagine a libertatii si a cuprinderii unui orizont uman larg. Coloana umana avind Ia baza strabunii, coloana a ge­neratiilor, a continuitatii in timpul istoric incheie viziunea poetului despre popor. Ultima propozitie lirica sustine intreaga logica a poeziei. Se pare ca intregul poem s-a dorit o explicare a existentei sub „universala bolta albastra"; ca si cum aceasta ar fi proba su­prema a valorii unui popor. Poezia pare o expunere de argumente, o pledoarie pentru aceasta afirmatie finala, concluzie a intregului
poem.
Toate elementele definitorii stabilesc fiinta nationala. „Bolta alabastra" o universalizeaza. Ea este nemarginirea, infinitatea, este dreptul nostru cistigat de a avea acces la ceea ce este etern, de a ne raporta egal si glorios la toate popoarele, de a da universului uman contributia noastra, de a atinge absolutul, desavirsirea.
Metafora „universala bolta albastra" implineste si o frumoasa imagine de spatializare cosmica (pamintul si cerul).
In frumusetea ideala, pura, sublima, a valorilor absolute, co­mune tuturor popoarelor, se exprima esenta umana, avintul si fru­musetea speciei insasi. „Bolta albastra" ne confera noblete si vesni­cie. Sub ea, pamintul, istoria, zidirea, locul si timpul, moralitatea, etica poporului ating universalitatea.