Texte ce pot fi alese ca suport al demonstrapei: In dulcele stil clasic, Leoaica tanara, iubirea, Elegii. i7p5415ih31hmb
Orientari teoretice
Poetii generatiei 60 incearca sa recupereze, dupa o perioada in care li­ricul fusese subordonat modelului realist-socialist de literatura (deci politizat si transformat intr-un mijloc de propaganda), teritoriile poeticului, restabilind legatura intrerupta in anii razboiului si cei ai dictaturii proletariatului cu marile valori literare interbelice. Daca literatura occidentala se indreapta in acei ani spre o noua sensibilitate si spre o noua orientare culturala - post-modernismul, la noi, creatorii isi orienteaza energiile spre recuperarea este­tica si valorica a modernismului interbelic ce nu-si epuizase in intregime, din motive obiectiv-istorice, resursele creatoare. Astfel ia nastere neomodernis-mul, fenomen cultural autohton.
in procesul complex de delimitare a trasaturilor esentiale ale liricii lui Nichita Stanescu, punctul de plecare trimite la un aparent paradox: opera lui poetica „incepe si sfarseste cu sine", daca ar fi sa parafrazam un vers celebru, dar se constituie si ca liant intre epoca modernitatii si cea a postmoder-nitatii. Pe de o parte opera lui este unica, poetul nu seamana cu alti poeti,
fiind propriul lui reper, pe de alta parte poezia lui se intoarce spre traditia lumii interbelice, silind modernismul sa-si regandeasca paradigmele, „sa se contemple pe sine din afara sa", deplasandu-se spre esentele radicale ale postmodernismului. Opera lui Stanescu este, asadar, o opera suficienta siesi, dar si una deschisa, anticipatoare a unei poezii a „viitorului".
Impactul universului poetic stanescian se dezvaluie atat dintr-o perspectiva diacronica (delimitandu-se de poezia eminesciana sau modernista), cat si dintr-o perspectiva sincronica, in raport cu poezia anilor 60, din care Nichita Stanescu face parte, alaturi de Stefan Augustin Doinas, Ioan Alexandru, Geo Dumitrescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu. Aceasta generatie isi propune sa reaseze in centrul poeziei subiectivitatea, planul experientelor senzoriale, al trairilor afective sau al aventurilor cunoasterii.
incercand sa fixeze locul lui Nichita Stanescu in evolutia literaturii romane, Stefania Mincu remarca faptul ca „el se releva a fi nu doar un simplu reprezentant al poeziei contemporane, ci o constiinta artistica ce regandeste de la capat intreaga poeticitate, propunand atat expresia unei experiente de mare profunzime si originalitate, cat si un sistem coerent de a intelege poezia, bazat pe un efort creator indelung si pe o cultura solida". A identifica rolul lui Nichita Stanescu intr-o ordine literara inseamna a surprinde dincolo de transformarile universului poetic, evidente de la un volum la altul, acele ele­mente constante care-i asigura originalitatea. Un element care se poate constitui intr-un prim reper de orientare il constituie incercarea de reabi­litare a lirismului. Poezia devine lirism si sensibilitate. Se ajunge, astfel, la aproximarea unui nou statut al poeziei, aceasta devenind o cale de comu­nicare cu inefabilul, cu acel „tulburator nu-stiu-ce", cu acel „ceva" ce se afla mai presus de puterile umane de cunoastere si intelegere. Poezia stanesciana va propulsa la limita investigarea universului si, o data cu aceasta, a discursu­lui poetic, aducand o reforma radicala intr-un dublu registru: la nivelul viziunii poetice asupra lumii si la nivelul limbajului. Limbajul poetic se intoarce spre sine, intr-o incercare de autodefinire. Cand „a spune despre a face" devine mai important decat „a face", lirica lui Stanescu se apropie de experientele postmoderaiste. Textele sale contin o poetica explicita, impu­nand o cosmologie a poeziei privita ca „stare" dinainte de transpunerea ei in cuvant. Eugen Simion identifica o „poezie a poeziei", iar Nicolae Manolescu „o poezie care se face pe sine ca obiect", o poezie care incearca sa sur­prinda acea stare de „pre-facere" a poeziei. Prototipul unei asemenea lirici il reprezinta poezia metalingvistica si necuvantul. „Poezia e o tensiune semantica spre un cuvant care nu exista, pe care nu 1-a gasit. Poetul creeaza semantica unui cuvant care nu exista. Semantica precede cuvantul. Poezia nu rezida din propriile sale cuvinte. Poezia foloseste cuvintele din disperare.(...) in poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvantul are functia unei roti, simplu vehicol care nu transporta deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vor­bind, provoaca o semantica identificabila numai la modul sintactic". (Nichita Stanescu, Cuvintele si necuvintele in poezie) O astfel de poezie ar urma sa depaseasca cele trei „grupuri genetice ale poeziei" (fonetica, morfologica si sintactica) si sa devina poezie metalingvistica, poezie care nu se foloseste de nici unul dintre mijloacele poeziei si care tinde spre „necuvinte". Conse­cintele acestei noi viziuni pot fi ilustrate la nivelul a doua texte cu caracter de arta poetica: in dulcele stil clasic (din acelasi volum) si Alta matematica (din volumul Maretia frigului). Noua conceptie poetica rediscuta raportul dintre eu si lume, impunand o centrare a discursului poetic pe eu, pe pulsatiile vietii si instituind o adevarata mitologie poetica a celui care experimenteaza evenimente fundamentale ale fiintei.
Nichita Stanescu: in dulcele stil clasic
Volumul in dulcele stil clasic, aparut in 1970, are ca tema dominanta starea de criza a limbajului care, in viziunea stanesciana, nu e doar un sistem de semne lingvistice arbitrare, ci un substitut al realitatii, aflat adeseori intr-o relatie tensionata cu aceasta. Titlul volumului induce in eroare, caci poeziile care-1 alcatuiesc sunt postmoderne, conservand din „dulcele stil clasic" doar elemente prozodice: unitati strofice, ritm, rima, masura si o anume „clasica" seninatate ce respira din unele poeme ale volumului. Accentele ludice, Jucate" teatral, ceremonialul sagalnic-cochet inscenat limbajului, decon-structia parodica a varstelor poetice romanesti sunt insa de factura post-moderna. Temele lirice deja familiare cititorului se regasesc si aici: ochiul / privirea ca energie ce dinamizeaza lumea, desi o tine la distanta, ruptura sinelui, sinele „bolnav", sinele ce nu poate iesi din sine s.a.
Titlul poeziei dezvolta o structura atributiva ce pare a califica un obiect absent: „ceva" in dulcele stil clasic. Laitmotivul „pasul tau de domnisoara" ar putea ocupa locul acestui termen de referinta omis. Capacitatea lui de a clarifica sensul e, insa, redusa, datorita lipsei de concretete a substantivului pasul - miscare, deci pura dinamica, si nu realitate obiectuala. Tot ceea ce ar putea circumscrie sfera de inteles a sintagmei laitmotivice se dovedeste instabil si derutant: „Pasul" coboara „dintr-un bolovan, dintr-o frunza verde, pala, dintr-o inserare-n seara"; in plus, el are „roscata funda" si, cu toate aceste determinari, pare o halucinatie, un miraj ce dispare fulgerator: „o secunda, o secunda / eu l-am fost zarit in unda." Invocatia-lamento din final: „Mai ramai cu mersul tau / parca pe timpanul meu" sporeste indeterminarea, caci pasul a devenit acum mersul, substantiv denumind o actiune, reiterare a sugestiei de miscare continuta in substantivul anterior, pasul. Participiul
verbal substantivizat prin articulare ambiguizeaza realitatea, conservand-o in nedeterminare datorita insesi clasei gramaticale la care se face apel, oprita intre substantivul care nu denumeste si verbul ce nu mai confera dinamism enuntului. in plus, adjectivul posesiv tau {pasul tau, mersul tau) apare in absenta nominativului — „tu" — care ar fi avut rolul de a institui o alteritate banuit feminina. Abia in final, apostrofa ironica „Domnisoara, mai nimic / pe sub soarele pitic" ajunge la un spor de concretete. Faptura apelata cu condes­cendenta protocolara „domnisoara" e mai degraba o schema abstracta, o conventie a femininului distant, iar prezenta ei fulgurant langa unda pare o epifanie ale carei stari - substantivul e definitoriu pentru poetica stanesciana - le inregistreaza pulsatoriu eul receptor: „inima incet mi-afunda", „...imi este foarte rau". Alte doua substantive ale poeziei, unda si inima intaresc sugestia de pulsatie ritmica, in care lumea si fiinta par a impartasi o fiziologie comuna, intr-o dureroasa luare in posesie reciproca: „Mai ramai cu mersul tau / parca pe timpanul meu / blestemat si semizeu".
Vag erotica si camuflat programatica, poezia in dulcele stil clasic releva unicitatea si, totodata, efemeritatea secundei de intalnire a eului rostitor cu „pasul de domnisoara". Substantivul domnisoara se asaza sub sugestia serafi­cului, a puritatii, a sagalniciei cochete, feminine, sugestie resimtita ca desueta in timpul modern al ironiei. Conjugarea pasului cu simturile eului - vazul, auzul — e, in acelasi timp, „dureros de dulce", dar si dureros de trecatoare, imperceptibila in lumea obiectiva. Din aceasta conjugare va rezulta, ca un fruct, zicerea: „stau intins, si lung si zic / Domnisoara mai nimic / pe sub soarele pitic / aurit si mozaic." Eul rostitor zice imperfect, mozaicat, „starea"; semnificantul, cuvantul ca semn conventional al realitatii incearca sa prinda inefabilul substantei ei. La fel ca realitatea fluida, dinamica - deci inselatoare -subliniata prin substantivul pasul - miscare pura, dar si metafora a trecerii -cuvintele nu au capacitatea de a se transforma intr-un discurs integrator asupra universului si nici pe aceea de a-1 numi. Ele pot sa-1 de-construiasca, re-creandu-1 la modul ludic.
Finalul poemei inregistreaza resemnat trecerea timpului, raportata la aparentul imobilism al fiintei: „Pasul trece, eu raman". Trecerea pasului a imbolnavit fiinta de o „boala demiurgica": eul devine semizeu datorita sansei intalnirii, dar ramane blestemat, condamnat la a numi nenumitul, ideea (platoniciana) de frumusete. intalnirea ce se dovedise seducatoare e un „acci­dent al semnificatiilor": pasul, semn nonsalant al gratiei, il atinge fulgurant pe seducatorul sedus. Eliberarea de vraja aproape erotica a „pasului de domnisoara" este iminenta. Drama separarii se „indulceste" prin invocatia incantatorie: „Mai ramai cu mersul tau / parca pe timpanul meu". Mirajul pasului, dublat in oglinda ambigua a undei (suprafata acvatica miscatoare, dar si flux de energie), se presimte fulgurant, dupa care el devine amintire invocata. Starea, ca si viziunea sentimentelor resping prezentul. in timpul cat sunt percepute, ele devin trecut.