Poezia "N-ai sa vii", din volumul "in dulcele stil clasic" (1970), se bazeaza pe aceeasi "glisare" a formei cuvintelor catre unele inedite, catre negarea sensurilor obisnuite, transformandu-le in "necuvinte", redandu-le functia originara, de obiect, de actiune, de culoare, de eu, de sine, de loc, de timp. Negatiile dominante in poezie se inscriu in aceasta tentativa de a patrunde in miezul semantic originar: "N-ai sa vii si n-ai sa morti/ N-ai sa sapte intre sorti/ N-ai sa iarna, primavara/ N-ai sa doamna, domnisoara." Imaginea poetica se construieste intr-un veritabil "mise en abime", al unei semantici primare, pure, in care contrariile se retrag incestuos in ele insele, intr-un adanc reflectat in ochiul poetului ca intr-o punte de legatura cu alta dimensiune: "Pe fundalul cel albastru/ din al ochiului meu vast/ meteor ai fost si astru/ si incest ai fost, prea cast."
Golirea poeziei de cuvinte, transformarea lor antinomica in "necuvinte" creeaza dificultati de receptare a universului poetic, prin amputarea simturilor obisnuite, devenite inoperante in noile sisteme de reprezentare: "Uite-asa ramanem orbi/ surzi si ciungi de un cuvant./ Soarbe-ma de poti sa sorbi/ «S» e rece azi din sunt." Eul poetic, tnstrainat, "rece" in aceasta lume cu semne schimbate, isi doreste absorbtia deplina, totala in noul spatiu, al "necuvintelor". n3z5324nc59ptc