h1g276hn62fnz



In spatiul poetic, ocularitatea este instrumentul cel mai pregnant de edificare a imaginii artistice. E, cum spune poetul, o lupta permanenta, sub semnul paradoxului, a "ochiului cu privirea". Ochiul este, alaturi de timpan, organul cel mai solicitat in poezie. insusi demiurgul sau sinele poetului substituit lui exploreaza astfel lumea: "«O, el, el n-are gura,/ el are-un ochi in loc de gura,/ si se hraneste cu priviri...»". in "Poezia" de altfel, ochiul substituie toate organele de simt, intr-o vibratie cosmica a fiintei umane la zbuciumul lumii: "Poezia este ochiul care plange./ Ea este umarul care plange/ ochiul umarului care plange. Ea este talpa care plange/ Ochiul calcaiului care plange."
Lumea cunoasterii absolute se dezvaluie printr-o incordare a simturilor, prin perceptia intangibila a irealului: "Asa-mi sunase inlauntru versul/ care sa-nduplece pe Zeu tindea.../ dar stam in frig ca-ntr-un cilindru/ si n-am vrut, in sir, cuvinte/ cu gandul sa gandesc." Ochiul cel mai adanc din structura launtrica a poetului releva aceasta transcendere a lumii: "Norii s-au dus, si-ncet luna/ si iedera a-ncetat sa bata/ pe ziduri timpul lung, cand iata/ vazui ca totul e de dinafara inlauntru/ si, ochiul e cel mai adanc, din trupul meu." Ochiul, singur, poate scruta dimensiunile cele mai profunde ale universului, cumuland potentele celorlalte simturi, ale mirosului, ale timpanului, "ochiul orbului", ale limbii, "ochi gustand": "Din ea, vederea curge-n mine/ cel mai indepartat, cel mai departe./ Narile tot un ochi imi sunt, un ochi/ pentru o lume mai apropiata/ ca si timpanul, ochiul orbului, ca si/ tacuta limba - ochi gustand/ ceea ce ochii mainii vad numai imbratisand." Ochiul e o oglinda dubla a lumii, ca in poezia eminesciana ("Iara ochiu-nchis afara inlauntru se trezeste"): "Ochi in descrestere, privind, de dinafara inlauntru/ iar de dinlauntru in afara/ numai cuvinte/ oarbe,/ lent slefuite de miscarea marii." Apropierea marii, marginea lumii o presimte insa poetul cu toate simturile sterse: "Orbul de mine, marea o presimte/ orbul de mine/ se apropie de mare/ Talazul! Talazul! Thalasul! Thalassa!". Talazul este mareea timpului, pentru perceptia careia nu mai e necesar nici un simt.