"Lectia despre cub", cu care se deschide volumul "Operele imperfecte" (1979) este o incercare de a recompune lumea esentelor, prin figurile geometrice poetul aspirand la perfectiune, ca o expresie a intregului, a zonelor pure ale cuvintelor. Poezia poate fi considerata si o arta poetica, b incercare de transpoetizare, de recompunere geometrica a arhetipului universal, din care se desprind i arhetipurile particulare, biologice sau anorganice. Tehnica de a compune matrixul spatio-temporal al lumii primare, esentiale, este perfecta: "Se ia o bucata de piatra,/ se ciopleste cu o dalta de sange/ se lustruieste cu ochiul lui Homer,/ se razuieste cu raze,/ pana cubul iese perfect", intr-un demers ce se lapropie de perfectiunea primordiala: omul, parte a acestei matrice initiale, este realizat, in unele mitologii, din piatra sau pamant; "dalta de sange" semnifica modelarea genetica a componentei biologice a arhetipului general; "ochiul lui Homer" reprezinta cunoasterea, in timp ce razele — componenta energetica, imortalizatoare a arhetipului-matrix al multiversului. in acest moment de (convergenta a principiilor prime, cubul iese perfect. Urmeaza desfasurarea temporala, insufletirea jcubului arhetipal, realizat, ca in cazul lui Pygmalion, prin intermediul unei vraji divine: "Dupa aceea jse saruta de nenumarate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ si mai ales cu gura infantei."
Ultima parte a acestei imagini astfel edificate a lumii consta in gestul insolit al unui miurg buclucas de a crea imperfectiunea: "Dupa aceea se ia un ciocan/ si brusc se sfarama un [colt de-al cubului." Creatia impune, deci, in aceasta viziune, o amendare a ideii de perfectiune, ipoate rezultata din vointa demiurgica, dupa care opera nu trebuie sa egaleze originalul. Ideea de distrugere a arhetipului perfect, prin aceasta insolita sfaramare a coltului unui cub perfect, prin crearea unei discontinuitati existentiale a omului efemer, ce nu-si conserva sufletul decat intr-o ; forma imperfecta, fara memoria vietii anterioare, este expresia unei legitati ascunse, irationale. Rezultatul, in plan concret, ramane nostalgia perfectiunii: "Toti, dar absolut toti zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colt sfaramat!". Perfectiunea arhetipului degradat, transformat in obiect profan, arata ca fiintelor si obiectelor lumii reale le lipseste totusi foarte putin pentru a ajunge la starea de perfectiune eterna, de refacere a conditiilor lumii paradiziace. s5d443se47nco Teme si motive ale poeziei "Lectia despre cub"
•  Perfectiunea formala a obiectului, metafora a oricarei "forme materiale", animata sau inanimata. Acest cub ar putea fi chiar o parabola a existentei umane, a omului caruia ii lipseste tocmai un "colt" pentru a fi perfect.
•  Mesterul creator care determina "imperfectiunea" cubului; poetul este un Hefaistos, un demiurg ce realizeaza o "opera imperfecta".
• Aspiratia catre perfectiune, creata tocmai de aceasta "imperfectiune" a operei.
• Demiurgul creator de "opere imperfecte", rasfrante asupra intregii lumi cunoscute.
• Creatia energetica a cubului: "se lustruieste cu ochiul lui Homer,/ se razuieste cu raze/ pana cubul iese perfect".
•  Inocenta operei de arta perfecta, pana cand aceasta devine imperfecta, este data de sarutarea cu "gura infantei".
• Regretul de a nu putea crea o "opera perfecta", rezistenta trecerii timpului.
Nichita Stanescu creeaza o adevarata ars poetica, un manifest impotriva "operelor imperfecte". Lumea, in viziunea stanesciana, este creata "imperfect", iar operele perfecte sunt ele insesi trecatoare, dovada stand faptul ca un colt al cubului poate fi spart, oamenii limitandu-se sa constate vatamarea, ca simpli spectatori: "Toti, dar absolut toti zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colt sfaramat!". Ideea de opera perfecta este relevata tocmai prin aceasta prezentare a operelor imperfecte, situate antinomic in lumea formelor condensate material, a entropiei temporale nesfarsite.