Poezia "Frunza verde de albastru", din volumul "Oul si sfera" (1967), este o invocatie magica, un descantec aparent in registru popular, menit sa deschida portile zagazuite ale cuvintelor, sa sparga spatiile semantice obisnuite, sa le aseze in insolite combinatii poetice. inainte de a ajunge la "necuvinte", la insasi negarea lor, poetul forteaza limitele semanticii si ale sintaxei, intr-o paradoxala constructie lirica. Pornit prin "padurea de semne", condus de "un cal maiastru", de un Pegas neobisnuit, poetul ia in posesie realul dintr-o perspectiva neexplorata inca, in care se angajeaza toate simturile, pentru a percepe legaturile ascunse, paradoxale dintre lucruri, intr-o convergenta semantica ce edifica un spatiu poetic de certa originalitate: "Si-am zis verde de albastru,/ ma doare un cal maiastru,/ si-am zis para de un mar,/ minciuna de adevar,/ si-am zis pasare de peste,/ desclestare de ce creste,/ si secunda-am zis de ora,/ curcubeu de aurora,/ am zis os de un schelet,/ am zis hot de om intreg,/ si privirea-am zis de ochi/ si ca-i boala ce-i deochi." s5u6620ss44xyi

intr-o obiectualitate aglomerata, aparent amorfa si eterogena, receptata din fuga naprasnica a Pegasului invocat ca instrument de receptare poetica, eul liric isi cauta identitatea sinelui prin descoperirea conexiunilor secrete ale universului, prin configurarea unor noi linii ale spatiului imaginar, de inalta abstractie: "Frunza verde de albastru,/ ma doare un cal maiastru,/ ca am zis doar un cuvant/ despre intregul pamant,/ si de bine-am zis de morti/ si de sase-am zis de sorti,/ si am zis unu de doi/ si zapada de noroi,/ si am vrut sa fac cu gura/ focul ce-1 facea arsura/ ca n-am fost trezit, ca dorm/ pe un cal cu sa de domn." Perspectiva poetica se deschide la nesfarsit, prin multiplicarea eului liric intr-o serie exponentiala putin cunoscuta: "de la unu pan la sapte -/ de la sapte pan la zece/ mi-a cazut o viata rece,/ de la frunza pan la umbra/ mi-a cazut o viata dubla/ ca pamantul si cu luna,/ noaptea cand stau impreuna." Calul maiastru este adaptabil pentru orice imprejurare, permitand toate asociatiile si combinatiile poetice posibile: "Si-am zis verde de albastru,/ ma doare un cal maiastru,/ pe care ma tin calare/ cu capul la cingatoare,/ cu calcaiul la spinare/ si cu ochiul in potcoave,/ si cu inima-n silabe/ de ma duc mari, ma duc ca toamna frunza de nuc,/ ori ca iarna frunza alba de la floarea de zapada...". Spatiul imaginar, investigat prin aceasta "calarire in zori" de loc si de timp poetic nou, proiecteaza o lume fabuloasa, de sensuri exuberante si explozive, deschise dintr-o semantica profunda, neobisnuita, combinatie de timp si spatiu halucinant, de culori, de simtiri, de fior al neantului si al armoniei cosmice: "Frunza verde de albastru,/ ma doare un cal maiastru,/ potcovit de luna plina/ cu miros de la sulcina,/ inhamat pe soare plin/ tot cu miros de pelin/ si tinut de gat cu mine/ tot in dragoste de tine,/ ca mi-ai fost crescut pe umar/ de din doi in doi un numar,/ tot din trei in trei o iarba/ si din patru-n patru-o salba/ si din cinci in cinci un pom/ si din sase-n sase-un om." Calul maiastru devine un vehicul ce transcende limitele realului, intr-o lume microcosmica, a culorilor si a liniilor subcuantice: "Frunza verde de albastru,/ ma doare un cal maiastru,/ vad in fata mov si verde,/ coloarea care ma perde,/ corcov vad cu veselie,/ coloarea ce nu se stie,/ mai aud si-un sunet sus/ care nu au fost adus/ in timpan de oameni vii,/ in a fi si a nu fi,/ cand imi cade umbra lunga/ pe sub ochii grei cu punga."

Poetul incheie poezia in stil baladesc, precum rapsozii de altadata, insa in limbajul inedit al expresiei sale poetice, cantecul fiind desprins din coasta adamica, din realitatea eterna a trupului paradiziac: "Si-am ftantat din coasta mea/ din vertebra ca o stea,/ de-a-ncalecare pe-o sa,/ pe o sa de cal maiastru,/ foaie verde de albastru."