"Foamea de cuvinte" ilustreaza tematic intensul proces de semnificare a lumii, o insolita semiotica a spatiului poetic stanescian. Poezia se defineste ca o nesfarsita, insatiabila devorare a cuvintelor generatoare de Logos: "Nu pot sa mananc decat forme,/ scoarte, invelisuri si atat,/ ceea ce privirilor enorme/ li se infatiseaza urat." E, in acelasi timp, o cautare nelinistita de sine, trupul poetului, sinele definit in "Elegii" aflandu-se dincolo de coaja tuturor cuvintelor devenite spatiu imaginar: "in strafundul fiecarui lucru nu exista/ pana la urma decat un cuvant -/ infatisarea trupului meu, trista,/ stie legea acestui pamant,/ p1x6722pz29dme
ca pana la urma in lucruri nu este/ in miezul miezului decat un cuvant./ rege al intinderii aceste/ cu vitele arse in vant." Desprinderea esentei, intoarcerea desperata catre sine, catre creatia prima, e un gest similar cu dezgolirea scoartei copacilor: "Musc din copaci,/ oho, si de ce?/ Dupa scoarta e lemn,/ dupa lemn/ bate inima abstracta a lui «e»/ fara de existenta si solemn.// dac-as putea sa dau verdele la o parte,/ din frunze -ar ramane doar un cuvant."
intr-o semantica obisnuita, dincolo de forme exista sensuri, dar, in lumea "necuvintelor V acestea sunt chiar lucrurile prime, nesemnificate inca, silabe cazute, in vremurile imemoriale, "din copilaria de zei": "in inima lucrurilor stau cuvinte/ cand ne este foame si mancam/ carne mai intai, apoi oseminte,/, trezia pe care-o visam./ Descoperim pana la urma silabe/ cazute din copilaria de zei,/ foarte lungi si foarte albe/ si numai din trei in trei." Cuvantul este esenta ramasa din devorarea substantei, intr-o ingurgitare imensa, la scara universala, in care si sensul cuvantului foame se schimba, permutabil in insusi cuvantul devorat: "Daca mi-e foame si mananc tauri/ daca mi-e foame si mananc ghinda,/ daca mi-e aur si mananc; auri,/ daca mi-e sticla si mananc oglinda,/ daca mi-e pamant si mananc grauri,/ daca mi-e vulturi si mananc pliscuri,/ daca mi-e apa si mananc rauri,/ daca mi-e munte si mananc piscuri,/ ramane scuipat, pana la urma,/ ceva printre dinti, sau printre priviri,/ un fel de disperata turma,/ un fel de invinse ostiri./ Ramane pana la urma cuvantul,/ ultimul in strafundul obiectului,/ cum vulturul ramane cand vantul/ curge pe coastele pieptului muntelui,/ si bate ca o inima din afara/ lasand inlauntru ce este,/ mult prea dulcea povara,/ pictata, a lazii de zestre."