"Elegia a zecea" este cantecul melancolic al marii singuratati a creatorului in mijlocul propriei opere. Tot zbuciumul poetic, toate avatarurile creatiei, revelate in elegiile anterioare si in alte poezii pe aceeasi tema, sfasierea launtrica a dedublarii eului, raspandirea panteista a lui in lucruri, incordarea simturilor si a ratiunii pentru a prinde muzica celesta a poeziei, toate acestea duc la un punct de inflexiune a des-centrarii fiintei poetice, de extensie maxima si de imprastiere, de criza, de boala: "Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fara nume fiind/ neauzul, nevazul/ nemirosul, negustul, j nepipaitul/ cel dintre ochi si timpan,/ cel dintre deget si limba, -/ cu seara mi-a disparut [ simultan." Inexistentul, invizibilul organ bolnav in umbra serii, cand se stinge creatia, este, desigur, in simbolistica stanesciana, sinele, cel surprins, in "Elegia intaia", in starea de increat, de punct inghemuit in sine, "inlauntrul desavarsit,/ interiorul punctului, mai inghesuit/ in sine insusi decat punctul". Iesirea in lume, in real, il epuizeaza, calcat in "copite de cai fugind", isi pierde simturile esentiale, receptorii semnalelor ascunse ale poeziei, care devine "pauza", j6f135jr57eib linistea de dinaintea creatiei: "Vine vederea, mai intai, apoi pauza,/ nu exista ochi pentru ce vine;/ vine mirosul, apoi liniste,/ nu exista nari pentru ce vine;/ apoi gustul, vibratia umeda,/ apoi iarasi lipsa,/ apoi timpanele pentru lenesele/ miscari de eclipsa;/ apoi pipaitul, mangaiatul, alunecare,/ pe o ondula intinsa,/ iarna-nghetata-a miscarilor/ mereu cu suprafata ninsa."
Poetul, "bolnav", mereu suspectandu-se de incapacitate aperceptiva in campul poetic cu semne tot mai ascunse, acum se afla intr-un punct in care simturile sale s-au insensibilizat cu totul, cunoasterea lumii aflandu-se in impas. E o criza a limbajului poetic pe care, cu "11 elegii", poetul o simte tot mai acut, vorbindu-se, in critica literara, de o "poetica a dezintegrarii" (Cristian Moraru), de un spatiu al crizei, al deconstructiei, pentru o noua organizare a elementelor lumii, anticipata in "Maretia frigului" (1972) si "Epica magna"(1978) si incercata in "Operele imperfecte" (1979) si "Noduri si semne" (1982). Poetului i-ar trebui alt organ receptiv, mai sensibil, "ceva intre auz si vedere,/ de un fel de ochi, de un fel de ureche/ neinventata de ere." Perfectiunea formala a poeziei, dobandita prin simboluri geometrice, inadecvate legilor umane, "numai de os", devine suficienta siesi, vulnerabila, "neaparate mi-a lasat/ suave organele sferii/ intre vaz si auz, intre gust si miros/ intinzand ziduri ale tacerii". intre simturi se intind ziduri impenetrabile, iar poetul este bolnav de un dor "de zid, de zid daramat/ de ochi-timpan, de papila-mirositoare ".
Eul liric, iesit din sinele protector al increatului, din "centrul atomului" care acum il "doare", a suferit o invazie brutala a realului, care a trecut "peste organul ne-nvesmantat/ in carne si nervi, in timpan si retina/ si la voia vidului cosmic lasat/ si la voia divina": "M-au calcat aerian/ abstractele animale,/ fugind speriate de abstracti vanatori/ speriati de o foame abstracta,/ burtile lor tipand i-au starnit/ dintr-o foame abstracta." Boala se extinde asupra intregii sfere a creatului, in care s-a infuzat sinele dezmarginit in insolita cosmogeneza poetica stanesciana, devenind o maladie cosmica: "Iata-ma, stau intins peste pietre si gem,/ organele-s sfaramate, maestrul,/ ah, e nebun caci el sufera/ de-ntreg universul./ Ma doare ca marul e mar,/ sunt bolnav de samburi si de pietre,/ de patru roti, de ploaia marunta/ de meteoriti, de corturi, de pete." intreaga constructie a lumii este gresita, de la "centrul atomului" pana la coasta trupului, "indepartat de trupurile celelalte, si divine". Rana devine un bun public, sacrificiu ritual, inscris in miturile vechi, fiind prea mult exhibata, purtata "pe tava/ ca pe sfarsitul sfantului IoW intr-un
dans de apriga slava."
Un insolit mit al "eternei reintoarceri" incheie aceasta litanie cosmica, inalta, ., comparabila poate, in literatura romana, numai cu jelania Inorogului din "Istoria ieroglifica" a lui Dimitrie Cantemir. Poetul isi doreste un nou inceput, de la "numarul unu", primordial, care sa se deceleze din nou in necesara pereche cu care incepe creatia: "Sunt bolnav nu de cantece,/ , ci de ferestre sparte,/ de numarul unu sunt bolnav,/ ca nu se mai poate imparte/ la doua tate, la doua sprancene,/ la doua urechi, la doua calcaie,/ la doua picioare in alergare/ neputand sa ramaie./ Ca nu se poate imparte la doi ochi,/ la doi ratacitori, la doi struguri,/ la doi lei ragind, si la doi/ martiri odihnindu-se pe ruguri. "