Nichita Stanescu (1933-1983), este cel mai mare poet al generatiei postbelice, acest statut de exceptie fiind recunoscut in mod unanim. o4v5821og63dfq
De la primele volume: {„Sensul iubirii" - 1960, „O viziune a sentimentelor" - 1964), caracterizate printr-un lirism cald si vibrant, Nichita Stanescu evolueaza spre o poezie a setei de absolut, in care totul se concentreaza asupra eului liric {„11 elegii"). Pe masura ce trece timpul, cel care edificase mitul Cuvantului, cauta absolutul dincolo de rostirea obisnuita, in necuvant {„Necuvintele" - 1969).
Volumul „Noduri si semne" (in care este inclusa si poezia „Nod 19"), apare in 1982, cu un an inainte ca poetul sa se stinga din viata.
   Titlul volumului contine sugestia unei lumi care si-a pierdut unitatea, divizata fiind in „noduri" si „semne" (asperi­tati si scheme).
Simbolurile acestei lumi imperfecte, decazute sunt: ingerul cu o carte in mana, daimonul, vulturoaica pazind poarta ceru­lui, lupii, frigul cosmic.
Titlul poeziei semnifica un moment, o proeminenta a tim­pului, marcata de plecarea din lume a ingerului pazitor.

Universul operei releva multiple semnificatii concen­trate in doar noua versuri.
Primele cinci dintre acestea cuprind motivul disparitiei sacrului:
,, Murise ingerul,
dar nu l-am putut tine in brate,
se facuse de apa si mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
si mi-a spalat picioarele "
Aflat in prezent, poetul se intoarce la acel „nod" al timpu­lui trecut (fixat prin folosirea mai mult ca perfectului), cand a murit ingerul.
Disolutia sacrului face imposibil gestul imbratisarii {„dar nu l-am putut tine in brate"), aruncand asupra omului parasit valul singuratatii.
Transformat in apa, ingerul se intoarce in pamant, sau, poate, in marea primordiala din care se va zamisli o noua Creatie.
In drumul sau spre tarana, apa sacra spala picioarele peleri­nului spre absolut, pentru ca acesta sa-si poata continua „vesnica alergare".
Cea de a doua secventa a textului este axata pe motivul eterna alergare.
Parasit de ingerul sau pazitor („ cu felul lui de a se duce"), omul resimte acut povara singuratatii. Sub greutatea ei, lumea ingheata, iar sufletul devine pustiu, incremenit sub „maretia frigului".
Stapanit de un daimon care i-a cotropit fiinta, poetul isi cauta salvarea in „vesnica alergare" dupa sacralitatea pierduta inchisa in Logos.
Neomodernismul constituie o orientare manifestata in literatura romana si situata, cronologic, in perioada 1960-1980.
Estetica neomodernismului ar putea fi caracterizata prin cateva norme:
-  Revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelica;
-  Cultivarea marilor teme existentiale;
-  Intelectualismul, reflectia filozofica, lirismul abstract;
-  Ambiguitatea limbajului si insolitul metaforelor.
In poezia „Nod 19", apar mai multe elemente neomoderne:
  Tema poeziei - singuratatea, omului intr-un Univers pe care Sacrul 1-a parasit;
  Sentimentele eului liric: regretul, tristetea, cautarea fara sfarsit, oboseala existentiala;
Titlul original, cu multiple sugestii;
Versul liber.