in volumul "Necuvintele" (1969), eul liric este stapanit de un sentiment al neimplinirii, dat de o limita peste care nu poate trece, ca in acest "Autoportret pe o frunza de toamna". Poetul se priveste pe sine, proiectandu-se intr-un spatiu al efemerului si al declinului, inscris pe panta coboratoare a timpului, sens condensat chiar in ultimele cuvinte din titlul poeziei. Eul liric se loveste de o limita a destinului, de un "facut" peste care nu poate trece, de un zid greu al neintregului, care ii reteaza, ii mutileaza elanul creator: "E facut sa ma domine neintregul,/ zeita fara brate, zeul fara glezne./ Copacii fara trunchiuri, iarba fara verde,/ slalom alb prin verticale bezne." il stapaneste limita, neintregul, fragmentarul, fiindca undeva, in inaltul cuprins de "verticale bezne", intr-un spatiu al cunoasterii care se intuneca, s-a produs o fractura, rupand sensurile firesti ale lucrurilor: zeita e "fara brate", zeul "fara glezne", copacii "fara trunchiuri",
"iarba fara verde". l9k8910lm19ftj
Depoetizarea lumii este pericolul cel mai mare, spune poetul care a simtit oboseala cuvintelor, pe care acum se catara, ca niste paianjeni, "tacerea colturoasa" a lumii ce se cufunda in vetustete, intr-o imbatranire grabita: "Se catara paianjeni pe tacerea colturoasa/ si inapoia propriei ei zbateri smulse,/ se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai singur,/ cu timpul dus, contururi scurse." Poetul ramane intr-un timp suspendat, monoton, cu zile care incep si se sfarsesc cu aceeasi limita temporala, dupa-amiaza, alt simbol al declinului: "E facut sa ma domine neintregul,/ medalie batuta doar pe-o parte,/ zilele care incep dupa-amiaza si sfarsesc dupa-amiaza,/ fara sa continue mai departe." Paradoxal insa, aceasta poate fi alta fateta a timpului etern: poetul se supune unei dihotomii, fiind situat cu o parte a trupului in realitate» in efemeritatea frunzei de toamna, iar cu o alta in lumea inalta, sublima, a timpului oprit.