b6h847bu88hds


In "Ars poetica" Nichita Stanescu se afla in plin efort de edificare a universului sau poetic, in care, dupa identificarea sinelui, a identitatii acestuia cu Logosul prim, urmeaza etape succesive de "imblanzire" si "dezimblanzire" a cuvintelor. Aici, "imblanzirea" se face prin identificarea cu lumea inconjuratoare, proiectia lor semantica devenind univers poetic.¹ Unele se supun rolurilor ce li se acorda, altele sunt rebele, fiind scoase din spatiul poeziei: "imi invatam cuvintele sa iubeasca,/ le aratam inima/ si nu ma lasam pana cand silabele lor/ nu incepeau sa bata./ Le aratam arborii/ si pe cele care nu vroiau sa fosneasca/ Ie spanzuram fara mila, de ramuri." Captate in campul poetic, cuvintele se umanizeaza, devin docile: "Pana la urma, cuvintele/ au trebuit sa semene cu mine/ si cu lumea."
Sensul adanc al poeziei este dat de ipostaza pe care si-o atribuie poetul in aceasta menajerie de cuvinte. El devine o punte de legatura intre doua taramuri semantice, intr-o insolita combinatie a sensurilor: "Apoi/ m-am luat pe mine insumi,/ m-am sprijinit de cele doua maluri/ ale fluviului,/ ca sa le-arat un pod,/ un pod intre cornul taurului si iarba,/ intre stelele negre ale luminii si pamant,/ intre tampla femeii si tampla barbatului,/ lasand cuvintele sa circule peste mine,/ ca niste automobile de curse, ca niste trenuri electrice." Poetul devine astfel un medium, permitand circulatia libera a sensurilor cuvintelor, scotand la suprafata, in lume, semantica profunda a acestora.