Mircea Eliade (1907-1986) a fost cel mai mare om de cultura roman din veacul al XX^^ea si, deopotriva, un mare scri­itor, comparabil cu A. Gide, A. Malraux, A. Camus, E. Ionesco si cu alte spirite de exceptie ale vremii sale. h5g586hg46zqf
Nuvela intitulata „Nopti la Serampore" se incadreaza in proza fantastica a lui Mircea Eliade si apare in 1940, intr-o placheta, alaturi de nuvela „Secretul doctorului Honigberger".
Tema operei „Nopti la Serampore" o constituie o experienta existentiala neobisnuita, pe care o traise naratorul atunci cand era tanar - si anume iesirea din timpul si din spatiul real.
Chiar prin aceasta tema, nuvela pe care o discutam intra in sfera prozei fantastice: in lumea reala, cunoscuta, se produce o ruptura, o intamplare bizara si imposibil de explicat.
Relatarea se face la persoana I, naratiunea desfasurandu-se la nivelul a trei timpuri: prezentul (in care naratorul isi amin­teste aceasta intamplare), trecutul apropiat (in care s-a petre­cut ciudata lui aventura) si trecutul indepartat (timp in care a intrat, fara voie, tanarul european aflat in India).
Prezentului ii apartine prima propozitie a textului - mar­turisire nostalgica a omului matur care reediteaza mitul eternei reintoarceri in vremea celor dintai experiente initiatice: „Niciodata n-am sa uit noptile petrecute cu Bogdanof si Van Manen, in imprejurimile Calcuttei, la Serampore si Titagarh".

Confesiunea explica si titlul nuvelei: noptile petrecute la Serampore, constituie un timp mitic si magic, in care, intr-un spatiu incarcat de sacralitate, naratorul traieste o hierofanie.

Subiectul nuvelei ar putea fi povestit astfel: Pe vremea cand se afla la studii in India, povestitorul („un foarte tanar invatacel" in cultura si misterele acestei tari) se imprietenise cu alti doi europeni: Bogdanof (un rus, orientalist celebru) si Van Manen (un olandez care statea aici de multi ani, bibliotecar al Societatii asiatice din Bengal).
Ultimul le-a sugerat celorlalti sa mearga impreuna la Serampore, in apropiere de Calcutta, unde un prieten al sau (pe nume Budge) avea o casa veche. Asa incepe minunatul timp petrecut in lungi discutii pe teme religioase, magice sau oculte.
Intr-o noapte, cei trei europeni pornesc spre Calcutta, intr-o masina condusa de soferul gazdei.
La un moment dat, toti trei traiesc o senzatie stranie, avand mpresia ca s-au ratacit, desi drumul spre tinta lor era unul singur.
Aceasta stranietate, impresia calatorilor ca s-ar afla intr-un alt spatiu, padurea intunecata, luminita misterioasa (care apare si dispare) constituie tot atatea porti de intrare in fantastic.
Tocmai cand naratorul incerca sa recunoasca locurile prin care treceau, linistea noptii este sfasiata de tipatul inspaimantator al unei femei care cerea ajutor, strigand ca moare, ca si cand ar fi fost injunghiata.
Infiorati de zguduitoarea chemare, europenii au sarit din ma­sina, incercand sa gaseasca, in intunerecul padurii bengaleze, fiinta aflata in primejdie. Orice cautare este insa zadarnica, dupa o vreme, cei trei dandu-si seama ca in codru nu se afla nici o fiinta omeneasca; mai mult decat atat, fiecare dintre ei traia niste senzatii ciudate („aveam necontenit senzatia ca visez si ca nu ma pot trezi din vis ") ca si cand padurea ar fi exercitat asupra lor efecte magice.
Obositi si crezand ca au avut halucinatii, cei trei se intorc in sosea, dar nu mai g se nici masina si nici pe soferul pe care-1 striga zadarnic. Se hotarasc atunci sa porneasca pe jos spre Serampore, dar aventura lor initiatica nu se sfarsise inca: in aceeasi clipa, parandu-li-se ca zaresc lumina unui felinar care se afunda in jungla, cei trei pornesc in directia ei, dar pierd imediat inselatoarea iluzie. Cu toate acestea, atrasi parca de o chemare mai puternica decat ei, cei trei barbati isi con
tinua drumul (tot mai greu prin desisul padurii). Stradania le este rasplatita atunci cand ajung la margine, in preajma unei case parca din alt veac; in mod curios insa, in fata casei erau mai multe vetre de jaratec, dar nici un om.
Primiti de un batran ciudat, europenii sunt condusi la sta­panul asezarii (Nilamvara Dasa), „un barbat intre doua varste, cu o figura foarte palida, cu privirile intepenite"; intreaga lui infatisare, miscarile dictate parca de o forta nevazuta si fiorul care ii scutura trupul, la rastimpuri, accentueaza stranietatea acestei intamplari. Mai mult inca, desi Nilamvara i-a anuntat, de trei ori, ca li se pregatesc camerele pentru odihna, nimeni si nimic nu se misca in aceasta casa ciudata.
Amintindu-si de tipatul auzit in padure, Van Manen i-a re­latat gazdei intreaga intamplare. Aceasta i-a produs lui Dasa o suferinta atroce, exprimata in propozitii de neinteles, din care se distingea numai numele Lila.
Europenii au inteles atunci ca femeia fusese ucisa; intr-ade­var, curtea se umplea de umbre, cativa oameni imbracati ne­obisnuit purtand si o nasalie² de ramuri.
Considerand ca este mai bine sa se retraga, cei trei barbati pleaca spre Serampore, unde ajung in zori. Acolo afla, cu stupoare, ca nici ei, nici soferul, nu iesisera din casa intreaga noapte, iar intamplarea la care asistasera se petrecuse cu o suta cincizeci de ani in urma.
Mai tarziu, aflandu-se la o manastire din Himalaya, nara­torul a incercat sa dezlege misterul celor intamplate, intr-o dis­cutie cu un ascet invatat (Shivananda); opiniile celor doi sunt insa total diferite. Astfel, tanarul sustinea ca practicile magice ale unui profesor din Calcutta (care fusese zarit in acea seara, in padure), ar fi creat o „zona sacra" de care ar fi fost absorbiti cei trei europeni, proiectati astfel in alt timp.
Shivananda i-a explicat insa ca realitatea nu este decat o iluzie, o nalucire (conform mitului indian al zeitei Maya); in aceasta lume iluzorie, oricine poate produce transformari, ape­land pentru aceasta la anumite forte oculte.
Pentru a dovedi ca are dreptate, Shivananda 1-a proiectat din nou pe tanarul european in spatiul si in vremea lui Nilamvara, producandu-i o a doua iesire din timp. in final, se arata ca, in dimineata urmatoare, cand s-a trezit din somn, naratorul (aflat la Serampore) a gasit o lume nespus de calma si plina de stralucire.

In sens larg, prin fantastic se intelege ceea ce este creat de imaginatie, ireal, plasmuit. Conform opiniei lui Tzvetan Todorov, conditia dobandirii fantasticului pur consta in perfecta impletire dintre straniu si miraculos (elemente care pot fi intal­nite si in „Nopti la Serampore").
Ca si in alte opere ale lui Mircea Eliade, fantasticul apare ca o ruptura in ordinea fireasca a lucrurilor (din noaptea ciu­datei intamplari sau, poate, a unui vis avut de narator).
Astfel, drumul, tipatul femeii din padure, ratacirea celor trei prin jungla, infatisarea spectrala a lui Dasa si a celor din casa lui, modificarea curgerii timpului (care „sare" inapoi cu o suta cincizeci de ani) tin de fantastic.
De asemenea, si de data aceasta, fantasticul apare si se ma­nifesta in cadrul relatiei dintre sacru si profan: cei trei europeni sunt niste initiati si numai lor le este dat sa intre in „zona sacra" (pe care profesorul din Calcutta o crease prin magie). De altfel, cifra trei ca si faptul ca, prin apropiere, curge Gangele sporesc aceasta sacralitate.
In schimb, Budge nu poate participa la revelatia celor trei, lui nereusindu-i nici macar ritualul vanatorii; el ramane in spa­tiul si in timpul profan, ca si soferul masinii.
In sfarsit, fantasticul se impleteste cu mitul zeitei Maya, dand nastere unor profunde interogatii filozofice.