j8e454jh23krq


Mircea Eliade (1907-1986) ar putea fi inclus, intr-o istorie a culturii universale, in categoria ganditorilor - mituri.
Pentru ca i-a fost harazit poporului roman sa se inscrie in vecie prin numele unor giganti ai spiritului (D. Cantemir, M. Eminescu, N. Iorga, G. Calinescu, G. Enescu, C. Brancusi), Mircea Eliade fiind, deocamdata, ultimul dintre ei, in linie cronologica.
Marele om de cultura il reprezinta, la modul arhetipal, pe Ganditorul absolut prin uriesismul si profunzimea operei sale cat si prin varietatea domeniilor abordate: istoria religiilor, critica, eseistica, sociologie, mitologie, literatura, publicistica.
Cateva numai dintre lucrarile sale in domeniul studierii miturilor ("Mitul reintegrarii"- 1942, "Mitul eternei reintoarcere"- 1949, "Aspects du mythe" - 1963, "Sacru si profan" - 1956) au introdus perspective nebanuite in spiritualitatea veacului nostru.
Cercetand structura si morfologia miturilor, Mircea Eliade a dovedit ca intreaga evolutie culturala a omenirii porneste de la acestea.
Prin aceste studii, Mircea Eliade a savarsit el insusi un superb gest al "eternei reintoarceri" la origini (adica, la momentele aparitiei sacrului in constiinta omenirii).
In acest mod, marele savant roman a demonstrat unitatea spirituala straveche a omenirii, a pus bazele unei noi viziuni asupra culturii popoarelor si a conciliat prezentul cu trecutul indepartat.
In lucrarile sale, Mircea Eliade a operat cu notiuni si concepte profund originale, dintre care ar putea fi mentionate:
  Mitul care constituie o manifestare a sacrului, exprimand un fapt de existenta total si originar. Un mit fundamental este cel al "eternei reintoarcerr vazuta ca permanenta repetare a actului creator divin; in aceasta lumina, orice creatie umana devine o reiterare a creatiei lumii, si orice jertfa rituala repeta sacrificiul despre care vorbesc miturile cosmogonice.
    Un alt concept eliadesc este acela de arhetip considerat a fi prototipul exemplar si repetabil al unui model primordial; pentru autor, modelul absolut il reprezinta sacralitatea.
    Conceptul de simbol ("semn" ascuns care se cade a fi descifrat) apare si in literatura; Mircea Eliade ii confera insa o alta semnificatie, tinzand spre sacru. Astfel, in acceptie eliadesca, simbolul este "semnul" obscur al unei realitati transcendente, iar "cheia" lui este originara; bunaoara, un munte foarte inalt ("cosmic") poate asigura comunicarea cu sacralitatea un ax vertical poate deveni axa a lumii ("axis mundi") si "poarta" spre Univers, o ascensiune poate simboliza "treptele" unei initieri, un templu poate reprezenta o imagine micsorata a lumii ("imago mundi").

Aceste concepte se intalnesc si in creatia literara profund originala a lui Mircea Eliade.
In lucrarea "De Zalmoxis a Gengis Khan" ("De la Zalmoxis la Genghis Han")-1910, autorul a evidentiat rolul traditiilor religioase populare "intr-o istorie cu adevarat universala a religiilor" (M. Eliade).
In lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor, vanatoarea rituala si intemeierea Moldovei, mitologia mortii din "Miorita", cultul lui Zalmoxis.
In acest mod, spiritualitatea romaneasca este integrata in spiritualitatea universala, iar cultura noastra populara este facuta cunoscuta in lume.
 "Istoria credintelor si ideilor religioase" (trei volume, 1976-1978) constituie o istorie a tuturor credintelor mari, impresionanta prin uriesismul cuprinderii si al documentarii. Caracterizata prin aceeasi viziune unitara asupra tuturor spatiilor spirituale descrise, "Istoria ..." este o lucrare monumentala si singulara; alaturi de "Tratat de istorie a religiilor" (1949), aceasta opera face din Mircea Eliade cel mai mare istoric al religiilor din toate timpurile.
Incununarea acestei laturi a activitatii stiintifice a lui Mircea Eliade, o constituie "Enciclopedia religiei"- 1987 (sinteza monumentala in 16 volume insumand 10.000 de pagini) redactata de 1500 de cercetatori si profesori universitari, sub coordonarea marelui savant roman.
Profesor universitar si doctor Honoris Cauza a zeci de universitati straine, membru a cinci academii si participant la numeroase congrese internationale, Mircea Eliade este "cel mai mare om de cultura roman din veacul al XX-lea" (C. Noica).
Opera lui reprezinta drumul nostru spre Fiinta, revelarea sacrului ca posibilitate a iesirii din fluviul heraclitic; Mircea Eliade a impacat faptura umana (supusa suferintei rotatiei universale) cu marele Timp si i-a dat posibilitatea de a-si recupera puritatea din primordii; el se inscrie in setea de eternitate a sufletului romanesc si si-a pus, la randul lui, numele sub semnul eternitatii (sub specie aethernitatis).
Opera literara a lui Mircea Eliade este valoroasa si fascinanta, inscriindu-1 in seria scriitorilor reprezentativi ai acestui secol, alaturi de A, Gide, A. Malraux, A. Camus, E. Ionesco s.a..
O clasificare a lucrarilor beletristice ale lui Mircea Eliade, releva doua mari directii:
  realista: "Isabel si apele diavolului" (1930), "Maitreyi" (1933), intoarcerea din rai"(1934), "Huliganii (1935) - toate fiind romane.
    fantastica: romanul "Domnisoara Cristina" (1936) nuvelele din volumul "Pe strada Mantuleasa" (1969), nuvela "La tiganci". M. Eliade fiind "cel mai important scriitor fantastic in proza romana moderna" (E. Simion).
Caracterizat drept "cea mai integrala si servila intrupare a gidismului² in literatura noastra" (Calinescu), M. Eliade este un prozator modern: astfel, atat in nuvele cat si in romane, autorul a abordat o problematica de tip existentialist eroii sai avand o puternica viata afectiva, in care dragostea, nelinistea, singuratatea, vina, timpul, angoasa, moartea, dezorientarea, grija, constituie tot atatea marci ale existentei.
Eroii Sai (in majoritate tineri) sunt spirite lucide, nelinistite, insetate de cunoastere, care fac din fiecare experienta pe care o traiesc un act ontologic. De multe ori, prin personajele sale, autorul isi traieste propriile nelinisti, fiecare dintre ele fiind o posibila ipostaza a scriitorului.
Tot modern este si romanul "Maitreyi!", lucrare alcatuita din fragmente analitice reunite intr-un jurnal.
Scris la persoana I, romanul este o confesiune lucida, duioasa si amara in care povestitorul (aflat intr-un prezent tern si sarac), apeleaza la fluxul memoriei pentru a raspunde la marile sale indoieli.
Personajul narator (Allan) traieste o experienta morala esentiala (erosul), urmarita in toate etapele ei, pana la naruirea brutala si neasteptata din final; este o experienta autentica si personala, deosebita de altele prin cadrul exotic si prin trairea intensa, pasionala a cuplului.
Duioasa confesiune a lui Allan, scrisa in acorduri inalte, poematice, se constituie pe coordonatele a doua timpuri: al iubirii (un trecut atat de plin, incat ar putea deveni "fara memorie" adica necronologic) si al povestirii; din cenusiul celui din urma se incheaga imaginea timpului sacru spre care Allan priveste ca intaiul om care si-a pierdut Paradisul.
In planul concret al romanului, Allan este un tanar inginer englez venit la lucru in India.

Mandru de originea sa europeana, ambitios si harnic, inteligent si dedicat muncii sale de pionierat, el este apreciat de superiori, cu deosebire de Narendra Sen (care urmareste sa-1 infieze).
In planul mitic, personajul ar putea fi privit in doua ipastaze:
-  ipostaza adamica;
-  ipostaza luciferica;
Ipostaza adamica a lui Allan corespunde unui timp sacru, pentru autor, fiecare poveste de iubire echivaland cu o rierofanie: din aceasta pricina, timpul iubirii nu curge cronologic, durata fiind incremenita ca inainte de primul impuls dat roatei timpului.
In casa lui Narendra Sen (spatiu armonios, sugerand ncadrarea, prin iubire, in armonia cosmica), cel dintai reper al sacrului este chiar Maitreyi: culoarea "de lut si de ceara" a bratelor ei, trezeste in sufletul tanarului sentimentul ca se afla in fata unei teite, ca in vechiul mit al zeitelor mame (atat de prezent in India, unde fiecare femeie este o "devi").
Dar iubirea interzisa constituie un pacat de care Allan nu poate fi izbavit nici prin ritualul logodnei mistice si izgonireadin timpul sacru ii provoaca tanarului sentimentul prabusirii totale.
  Din acest moment, Allan va repeta destinul luciferic al "caderii" din rai: in noua lui casa, tanarul inginer este lerorizat de amintiri si traieste o suferinta hohotitoare.
Dupa retragerea in munti, samburele luciferic al indoielii va arunca peste poemul iubirii, recea plasa a interogatiilor sceptice.
Nici vestea sacrificiului facut de Maitreyi nu-1 va vindeca de acuta luciditate si finalul va deveni expresia unei chinuitoare
indoieli.
Redobandirea conditiei adamice (prin lectura jurnalului) se dovedeste a fi o iluzie, intrucat eroul este o natura dilematica, prea sceptica si nelinistita pentru a putea recupera timpul sacru.
(Pentru completari, vezi raspunsul urmator).