v5l6911vd23yuz
(5.09.1880- 19.10.1961)
Mihail Sadoveanu se naste in Moldova, la Pascani, si isi face studiile gimnaziale la Falticeni, unde este coleg cu E. Lovinescu. Urmeaza apoi liceul la Iasi si incearca sa se specializeze in Drept, dar renunta destul de repede. Se stabileste la Iasi si se dedica de timpuriu scrisului, traind de pe urma acestei indeletniciri. Colaboreaza la numeroase reviste, dar cea care se potriveste cel mai bine structurii sale spirituale este Viata romaneasca, revista poporanistilor. in 1921 are deja o reputatie de scriitor si este primit in Academia Romana, iar in 1930, pe cand avea 50 de ani, Sadoveanu este sarbatorit pe plan national, ca un clasic in viata.
in perioada comunista devine unul dintre cei mai adulati scriitori, iar opera sa, un mod de vehiculare a ideologiei comuniste. Ocupa functii importante si in plan cultural, si in plan politic.
Povestitor, romancier, Sadoveanu este un scriitor traditionalist si romantic.
A scris opere numeroase si variate: romane istorice si de aventuri (Neamul Soimarestilor, Fratii Jderi), scrieri de factura mitica (romanele Ochi de urs, Nopti de Sanziene, Creanga de aur, Baltagul), opere in care abordeaza teme sociale (povestirile Judet al sarmanilor, Bordeienii,), scrieri de elogiere a naturii privite cu ochii vanatorului sau ai pescarului (Tara de dincolo de negura, Nada florilor).
Hanu-Ancutei: Cealalta Ancuta (1928) (povestire de aventuri)
1.  in povestirea sadoveniana, naratorul este adeseori personajul, situat in rolul unui martor sau al unui participant activ la actiunea narata.
2.   De aceea, tonul povestirii este nostalgic, evocativ si implicat.
3.   Sadoveanu scrie povestiri romantice cu personaje pitoresti si pasionale.
Tema
Povestirea abordeaza tema iubirii aventuroase.


Subiectul
Culegerea Hanu-Ancutei, subintitulata „roman", cuprinde noua povestiri puse pe seama unora dintre drumetii veniti la hanul Ancutei intr-o toamna aurie. Naratorul insusi se afla printre calatori si se situeaza in postura unui ascultator care repovesteste. El este cel care delimiteaza timpul povestirii de timpul auctorial printr-o evocare mitica a semnelor care anunta intrarea in poveste si tot el face prezentarea povestitorilor. De pilda, despre unul dintre ei spune: Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razes strain, care mie imi era drag foarte.
intre cele noua povestiri se incadreaza si Cealalta Ancuta, o povestire de aventuri povestita de Ienache, unul dintre drumetii de la han.
Povestirea debuteaza cu o evocare a vremurilor de demult, pe cand hanul apartinea mamei actualei Ancute. Ienache coropcarul (negustor ambulant) isi aminteste ca un razes pe nume Toderita Catana se indragostise de sora vornicului Bobeica, al carui slujbas era. Boierul hotaraste sa-si trimita sora, pe Varvara, la manastire, iar pe Toderita, sa-1 inchida in turnul Goliei. Razesul, care fusese soldat in oastea nemteasca, scapa de arnauti si se ascunde la Hanul Ancutei. impreuna cu Ancuta pune la cale un plan pentru a o rapi pe Varvara in timp ce era dusa spre manastire. Costea Caruntu, capitanul arnautilor domnesti, este pacalit, naratorul insusi de altfel il induce in eroare, indicandu-i o directie gresita. Toderita o rapeste pe Varvara si amandoi trec in Ardeal, unde li se pierde urma.
Comentariul
Povestirile din culegerea Hanu-Ancutei se incadreaza in romantism si trateaza teme diverse din perspectiva unui narator implicat, de unde gradul mare de subiectivitate a scrierilor. Autorul se afla in situatia dubla de martor si de poves­titor. El este cel care delimiteaza timpul naratiunii de timpul auctorial printr-o evocare mitica a semnelor care anunta intrarea in poveste si tot el face prezentarea povestitorilor. Apoi nareaza ceea ce a auzit de la comisul Ionita in toamna aurie, ca si cum s-ar intampla aievea. La randul sau, comisul reinvie timpul celeilalte Ancute. in general, in povestire sunt evocate intamplari care au fost, la care povestitorul participa afectiv.
Timpul povestirii este magic, pentru ca orice reconstituire prin forta cuvantului renoveaza lumea. in povestirea Cealalta Ancuta, timpul apartine unui trecut neprecizat si devine fabulos pentru ca naratorul creeaza o intrare ceremoniala in vremea povestilor: in vremea aceea, iernile erau mai tari, verile mai imbelsugate, boierii mai darnici si era o alta eredinta-n Dumnezeu. Afirmatiile tradeaza de fapt nostalgia povestitorului la gandul ca reconstituie un timp al tineretii, care capata proportii legendare prin existenta unui timp-reper - timpul celeilalte Ancute.
Cele trei niveluri ale timpului narativ (timpul autorului care evoca toamna aurie, timpul toamnei aurii in care povesteste Ienache si timpul celeilalte Ancute) creeaza impresia unui ritual. La acesta se adauga si repetitiile simbolice care apar de-a lungul povestirii.
Spatiul narativ, de asemenea, este investit cu valente simbolice de catre poves­titor. Este si el fabulos, pentru ca hanul situat la rascruce de drumuri, este un loc de popas, de petrecere, este ca o cetate si dateaza din timpurile de demult. Fiind un loc de trecere, se afla in permanenta primenire, populat de oameni care vin din toate sferele sociale, care au diferite varste, care au umblat prin varii locuri. in povestirea Cealalta Ancuta, spatiul naratiunii este acelasi han, intr-un alt timp, cu aproximativ aceiasi oameni. De altfel, hanul este scena pe care se perinda povesti­torii, dar si locul in preajma caruia se petrec intamplarile. Este un topos, un loc instituit, prin opera lui Sadoveanu ca spatiu al povestirii romanesti.
Naratorul povestirii, spre deosebire de cel al nuvelei ori al romanului, isi fixeaza relatia cu personajele prin detalii memorabile, de identificare a caracte­rului dominant. Astfel, Ienache, un vanzator ambulant (coropcar), il intalneste pe Toderita Catana chiar la inceputul povestirii, pe cand acesta era dus de arnauti spre inchisoare. Portretul personajului principal anticipa deznodamantul povestirii prin nota lui pozitiva: Cel prins era intru adevar om inalt si voinic - subtire la mijloc, lat in spete. Avea mustati balai si ochii negri si se uita fudul injuru-i. Era imbracat cu mintean si cu ciubote rosii cu tureatca rasfranta, ca un razes cuprins. Era cu capul gol si cu buzele sangerate sub mustati. Amanuntele care indruma cititorul catre un erou pozitiv sunt bine evidentiate: razesul are atitudine demna (e fudul), este imbracat cu haine bune, ca un om instarit (cuprins) si are o infatisare agreabila. Portretul este in acord cu sentimentele naratorului, care, initial infrico­sat, mai apoi devine complicele lui Toderita. Chiar de la aceasta prima intalnire, el se apropie sentimental de povestea lui Toderita, rugandu-1 pe Costea Caruntu, slujbasul agiei, sa-i spuna ce a facut prizonierul, ce a hotarat boierul in privinta Varvarei si ce se va intampla cu Toderita. intrebarile sunt puse gradat, prin acest mijloc naratorul reconstituind, de fapt, intriga povestirii. Desi legatura este stabi­lita pe aceste temeiuri, iar personajul este pus intr-o lumina favorabila, naratorul isi ascunde cu o indaratnicie voit neconvingatoare admiratia pe care o are fata de el. Asa, de pilda, desi il ajuta sa scape de urmarire, ii acorda denotative negative, menite sa sublinieze statutul sau de fugar urmarit de oamenii stapanirii. Toderita este rau, misel, nemernic, iar amanuntele povestii lui devin blastamatiile intamplate. Mai mult, Ienache isi declara mahnirea pentru ca Toderita a scapat de pedeapsa. in contrast cu aceasta atitudine narativa, personajul apare in ipostaze aureolate: riscandu-si viata in numele iubirii, deplangand situatia lui Ienache de simpla oaie din turma, purtandu-se cu demnitate si confruntandu-se vitejeste cu oamenii agiei. Dezicerea naratorului de personaj tine de retorica populara si constituie unul dintre mijloacele de realizare a motivatiei artistice in povestire. in realitate, implicarea povestitorului este totala. El simuleaza doar dezinteresul fata de povesti. Dupa cum remarca un critic, martorul, strainul sunt povestitori mai credibili decat participantul, fiindca ei sunt, in acelasi timp, inauntru si in afara, implicati si neimplicati . Pe masura ce se deruleaza subiectul, naratorul isi seduce ascultatorii prin metode care sunt si ele specifice povestirii si mai cu seama celei romantice. Adresarea directa cu rol protocolar restabileste legatura cu ascultatorii din han si subliniaza oralitatea naratiunii. Astfel, Ienache isi alege interlocutorul si il fla­teaza: Asa, cinstite capitane Neculai si comise Ionita, dorind eu pedeapsa celui rau si randuiala in tara, am ajuns, nu in tarzie vreme, aicea, la HanuAncutei celei de atunci.
Povestirea condenseaza faptele, iar subiectul este restrans, Sadoveanu fiind de regula preocupat de atmosfera, de stilul povestirii si mai putin de constructia evenimentului narativ, ceea ce si motiveaza faptul ca specia favorita a scriitorului ramane povestirea.