l7m7512ll85nbq

"Ca si poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adanc al specificitatii noastre."

G. Calinescu

Cel care a fost supranumit "Ceahlaul prozei romanesti" sau Stefan cel Mare al literaturii romane" ori "...al treilea mare Mihai din istoria poporului roman" - Mihail Sado-veanu - una dintre principalele si maiestuoasele coloane de lumina ale culturii si ale existentei noastre - si-a consacrat extrem de bogata sa creatie artistica, adunata in peste 120 de volume, unui singur erou: poporul roman, surprins in diferite ipostaze si intruchipari si evocat in felurite momente, incepand din cele mai indepartate timpuri ale alcatuirii fiintei neamului si pana in contemporaneitate.

In discursul de receptie la Academie, rostit in 1923 (discurs consacrat poeziei populare), marele scriitor spu nea: "Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poprul este parintele meu literar; ca trecutul pulseaza in mint ca un sange al celor disparuti; ca ma simt ca un stejar de la Orhei,. cu mii si mii de radacini infipte in pamantul neamului meu"...
Cu prilejul sarbatoririi a 70 de ani de viata, Sadovemu facea, din nou, o declaratie semnificativa pentru legatura sa cu poporul din mijlocul caruia a izvorat si caruia i-a inchinat intreaga opera: "Daca am izbutit sa dau ceva va­labil neamului meu, apoi toate laudele pe care le primesc cu recunostinta vreau sa le intorc umilitilor si ofensatilor vietii, celor care s-au petrecut ca frunzele si florile anotim­purilor si care, totusi, mi-au transmis depozitul sufletuhii lor, ca sa-1 pun in fata lumii... marturie pentru nedrepta­tea imensa pe care au suferit-o si pentru crima savaisita asupra lor de catre asupritori"...
Viata satului - cu traditiile si puterile sale nesfarsite, istoria - cu luminile ei de intelepciune, cu pildele de inaltare sufleteasca, mai ales de lupta pentru dreptate si neatarnare, dar si cu pagini de amare si de adanci suferinte, naturi cu frumusetile si cu cantecul ei de vesnicie, prezenta per­manenta, folosita ca o cutie de rezonanta a sufletului ome­nesc, evocarea targurilor de provincie de altadata, ca si chipul unor oameni cunoscuti - sunt temele mari ale lite­raturii sadoveniene ("...in creatia artistului... isi dau intalnire veacuri, generatii si drame multiple, vasta sa opera fiind uni­tara si diversa ca marea, avand respiratia larga a naturii" -remarca unul dintre biografii scriitorului, criticul si istori­cul literar C. Ciopraga).
Stiind ca "intre zadarnicele si trecatoarele lucruri ale oamenilor, singura arta sparge negura viitorimilor , Sado-veanu a vesnicit prin cuvantul sau artistic atatea clipe si imagini ale vietii care, altfel, s-ar fi "petrecut ca frunzele si florile anotimpurilor".
Printre aceste intruchipari se afla si aceea a fostului sau invatator de la scoala Vatra-Pascani - Mihai Busuioc , acela care i-a servit ca punct de plecare pentru conturarea chipului (a personalitatii) unui om, a unui dascal iubit, "botezat" Domnu Trandafir,
Publicata, mai intai, in revista Albina din Bucuresti, in anul 1905, evocarea Domnu Trandafir a fost reprodusa in volumul La noi in Viisoara din anul 1907
Numele acestei povestiri evocatoare dezvolta cu clari­tate sugestia potrivit careia in centrul constructiei se afla imaginea unui om, numit Domnu Trandafir. Deci, in prin­cipal, in forma, mai larga, a unei scrisori, opera se reali­zeaza ca un portret. 
Literatura romana ne-a lasat mai multe portrete de dascali, unii priviti cu duiosie si recunostinta, asa cum sunt domnu Trandafir, badita Vasile - al lui Ion Creanga, invatatorul Basile Dragosescu, evocat de Caragiale s.a A conturat insa si imaginile unor dascali tirani, lipsiti de sensibilitate, de suflet, de dragoste si de intelegere fata de copii. Printre ei se afla: domnul Vucea, din nuvela cu acelasi nume a lui Barbu Stefanescu-Delavrancea, domnul Udrea, din schita Mogaldea, a lui Alexandru Vlahuta sau Marius Chicos Rostogan. dintr-un celebru ciclu de schite als lui 1. L. Caragiale.
Desi foloseste pe larg descrierea de cadru si, mai ales, exercita aceasta modalitate in conturarea unui portret, opera topeste toate elementele intr-o compozitie care aduce in fata ochilor intamplari de demult. Epicul este infuzat, fara indoiala, de poezia evocarii si dinamizat de taietura in re­plici - cand mai domoale. cand mai tensionate, a dialogu­lui
Ca specie literara, textul este conceput sub forma unei epistole in proza, adresata unui prieten, indicat, la un mo­ment dat, cu apelativul (si el cu functie evocatoare) "frate draga".
Tema se constituie din chipul lumii de demult, al ace­lei minuni ce se numeste copilarie, lume din mijlocul careia creste si staruie o -lumina - aceea a vietii si a fapte­lor unui om care si-a zidit toate caratele fiintei sale, prin cuvant si pilda, la temelia fauririi altor oameni si a luminarii drumului devenirii lor
Ideea, generata de caldura si recunostinta cu care este construita, cu fiecare silaba, statura, mai ales morala, a acelui om, lasa, dara, sugestia pentru simtirea frumoasa ce ar trebui sa se nasca si sa traiasca in oricare fiinta umana, sugestia neuitarii icoanelor din anii de scoala, ca si aceea a meditatiei asupra scurgerii, in zbor neobosit, a timpului existentei fiecaruia.


Alcatuit sub forma unei scrisori textul integral al po-vestirii-evocatoare Domnu Trandafir este grupat, din punct de vedere compozitional, in doua parti. Prima incepe cu o descriere a drumului pe care autorul il parcurge de la "manastirea Neamtului", "vechea Manastire Alba cu trecut asa de neguros si de bogat", catre locurile natale. in timp te strabate acest drum, "intr-o birja mare cat o corabie, la care erau inhamati patru cai cu coastele destul de aratoa­se", privind locurile prin mijlocul carora trecea, scriitorul da frau liber gandurilor. Cu cat se apropia de locul nasterii sale, cu atat i se desteptau in suflet amintirile vii si luminoase ale copilariei. "Din imparatia uitarii - martu­riseste autorul -, rasareau prieteni pierduti", care-1 salutau "cu zambete de bunatate". La un moment dat, din acest sirag de chipuri, unul ii staruie in amintire: este cel al domnului Trandafir, invatatorul sau.
Planul prezentului si al descrierii de pana a.cum incepe sa alterneze cu cel al trecutului, pentru care, spre a-i da viata, scriitorul foloseste modalitatea evocarii. Gandindu-se la dascalul sau, Sadoveanu ii schiteaza un portret sumar, pe care il va completa in cea de-a doua secventa.
Cele doua parti ale operei sunt centrate in jurul a doua intamplari mai insemnate. Mai intai, autorul isi aminteste de o seara ce i-a ramas vie in suflet. Este seara in care, intr-o primavara, adunati intr-un cerdac, unde impleteau panere, copiii il vor asculta pe domnul Trandafir citindu-le, la lumina lampii, minunata Poveste a lui Harap-Alb, scrisa de "mos Creanga".
In partea a doua, Sadoveanu povesteste o intamplare neobisnuita, si anume vizita pe care ministrul invatamantului (din vremea respectiva - Spiru Haret) o face, impreuna cu unul. dintre inspectorii sai, la scoala domnului Tran­dafir. Relatarea se realizeaza prin alternarea naratiunii cu dialogul. Cu acest prilej, sunt puse in lumina, inca o data, calitatile de adevarat dascal ale domnului Trandafir.
Intre timp insa, au prins viata o serie de intamplari care contureaza neuitatul chip al copilariei. Ajuns in "targusorul" natal, scriitorul cutreiera, "in lung si in lat, locurile cunoscute", amintindu-si, intre altele, de scaldatul in apa Siretului, de poznele ce le facea cu "dracii" de-o seama, de "intinsele zavoaie de salcii cenusii" si de "desisurile cu mure", ca si de "surile darapanate, pline de poloboace", de la marginea targului, unde se juca "de-a as­cunsul, noaptea".
in lumina acestei amintiri, ceea ce staruie mai ales este imaginea scolii de altadata, unde a "intrat in freamatul de copii, cu teama si cu bucurie in intaia di­mineata", adus, de mana, de tatal sau, "Acolo - isi aminteste scriitorul, ca si cum ar mangaia chiar in clipele respective imaginile - era un par care facea pere asa de bune, din care Domnu ne daruia, de gustare, cate doua la inceputul fiecarei vacante; acolo era curtea unde inaltam iarna uriasi de zapada"..., acolo se afla mai ales un om, Domnu Trandafir.
incheierea povestirii transforma calda evocare in meditatie asupra scurgerii vietii, iar tonalitatea zicerii se infioreaza de note elegiace.
Timpul a trecut, si din omul acela deosebit n-a mai ramas decat o amintire si "o cruce de stejar, innegrita de ploi, deasupra cu un brad, care fasaie la cea mai usoara suflare de vant". Pe cruce se mai vad scrise slovele: "Aici odihneste robul Iui D-zeu, Neculai Trandafir". Iar in locul acela, unde-a fost "o odaie scunda, in care vara era cald si iarna frig", "in locul acela", unde * odata a trait un om", n-a mai ramas nimic! Pentru amintirea acestui om, scriitorul a adunat cuvintele intr-o induiosata, aproape inlacri­mata evocare.
Caracterizarea personajului central - Domnul Trandafir
Intr-adevar, dintre. toate imaginile care alcatuiesc fiinta acestei evocari, oranduite in forma de epistola, cea care aduna totul in jur dand echilibru intregului, este chipul dascalului.
Atat in prima carte, cat si in cea de-a doua, Sadoveanu se foloseste, pe de o parte, de modalitatea prezentarii directe a pesonajului. El releva astfel atat elemente care contureaza imaginea de-a fara (ceea ce se numeste portretul fizic, surprins in doua ipostaze - una de tinerete, cealalta a maturitatii), cat. mai cu seama, trasaturi ce tin de chipul de dinauntru, care-i confera acea dimensiune de om deosebit.

Privit din perspectiva infatisarii fizice, in tinerete, dom­nul Trandafir era un om "nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care si-o tundea totdeauna scurt",.. Pentru ca, in partea a doua, scriitorul sa revina, completand: "Era un om bine facut, putin chel in varful capului, cu ochii foarte blajini. Cand zambea, se aratau, sub mustata tunsa scurt; niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc Cand ne invata cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare si inalta in sus bratul drept; cand cantam in cor, lovea diapazonul de coltul catedrei, il ducea repede la urechea dreapta si, incruntand putin din sprancene, dadea usor tonul: laaa! -iar baietii raspundeau intr-un murmur subtire, si asteptau cu ochii atintiti la mana lui, care dintr-o data se inalta Atunci izbucneau glasurile tinere, intr-o revarsare calda. Cand trebuia, cateodata, sambata dupa-amiaza, sa ne ce­teasca din povestile lui Creanga, ne privea intai bland, cu un zambet linistit, tinand cartea la piept, in dreptul inimii - si in banci se facea o tacere adanca, ca intr-o biserica"...
Lumea de dinauntru a invatatorului - care se concretizeaza in gesturi, in vorbe si mai ales in fapte -, toate ros-tuindu-se pentru implinirea unui singur scop: sa le fie cat mai de folos copiilor (care se aflau sub mana si sub obladuirea sa) - constituie preocuparea aproape obsesiva a scriitorului. Cu simplitate, dar in mod apasat, Sadoveanu remarca, intre altele, bunatatea, blandetea si delicatetea das­calului, atasamentul lui fata de copii, carora tinea neaparat sa le dea o adanca si bogata invatatura sufleteasca, sa-i deprinda cu lucrurile mari, valabile pentru toata viata si in care cresc, se decanteaza din relieful si semnificatia fap­telor cotidiene: dragostea de munca, iubirea de tara, re­spectul pentru cinste, adevar si frumos - toate acestea intelese ca facand parte din misiunea dascalului-apostol (luminator de oameni, slujitor al neamului): "Si ne-o da aceasta inva­tatura - remarca autorul - nu pentru ca trebuia si pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate in el si pentru ca in acest suflet era ceva din credinta si din curatenia unui apostol".
Acest om, care a strecurat in sufletele copiilor "atata credinta si atata foc", cu fiecare lectie de gramatica sau de aritmetica, de geografie sau de muzica si mai ales de istorie, momente in care "pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri in cununile lor de neguri", iar copiii ii urmareau infiorati, ajungand sai viseze chiar nopti intregi, avea nu numai stiinta de carte si capacitate de daruire, ci si stiinta lucrului cu elevii in timpul lectiilor si al tuturor celorlalte momente petrecute impreuna.
Cu aceasta stiinta (in parte innascuta, in parte dobandita, desigur) a uimit el pe inaltii si neasteptatii oaspeti ce iau trecut pragul scolii si al vietii.
Relatarea despre desfasurarea vizitei ministrului si a inspectorului, a asistentei acestora la lectii - momente in care invatatorul se poarta firesc, asa cum o facea intot­deauna, nestiind macar cu cine are de-a face - constituie o pagina de mare concentrare si relief al gandului si al simtirii, puse in evidenta prin dialog si adnotari referitoare la gesturi, la fapte si la vorbe. Un asemenea om determina, fara indoiala, legaturi de nedesfacut intre el si cei in care isi risipeste sufletul, in fiecare frantura de vesnicie. De un asemenea om copiii se simt atat de atasati, incat nu e de mirare ca, atunci cand se zvoneste ca dascalul urma sa fie mutat intr-o alta comuna, peste Siret, ei iau hotararea sa mearga dupa dansul.
Si, dupa toate acestea (cate-au fost amintite si aici), este in ordinea fireasca a simtirii si a gandului sa afirmam din nou - impreuna cu autorul -, ca undeva, intr-un colt de tara, unde, candva, "putea sa fie cum voia invatatorul" (de altfel, ca si acum), odata a trait un om
In afara sublinierilor facute pe parcursul intregii pre­zentari (material ce poate fi valorificat pentru a se con­strui raspunsuri diferite: cu privire la continutul operei, la organizarea acestuia si, mai ales, la caracterizarea personajului titular), sa remarcam faptul ca povestirea-scrisoare impresioneaza prin trairea sincera, calda si profunda a amintirii, prin capacitatea de evocare, prin viziunea artis­tica ce se coloreaza, pe de o parte datorita bucuriei intoarcerii spre anii fericiti ai inceputului de drum, dar care se si abureste de regretul nascut din trecerea ruinatoare, in anumite privinte, a timpului, dupa cum se cere afirmat faptul ca poate sa vibreze frumos in oricare cititor poezia calma si densa a descrierilor.