m1l9511mj19fjf


"Trecut-au anii...", cuprins in prima editie a poeziilor eminesciene din 1883, este, dintre toate, sonetul cu cele mai acute note elegiace. Sub semnul unei melancolii incarcate de ¹ previziuni sumbre, de sentimentul trecerii ireparabile a timpului, poetul priveste conclusiv inapoi, fixand, printr-un aforism, "Trecut-au anii", "ca rezultanta a acestei dinamici, o stare de dezechilibru: ireversibilul" (Elena Tacciu). Este poezia in care tema esentiala, supratema universului poetic eminescian, temporalitatea, se exprima in mod direct, se revarsa asupra unui eu poetic bantuit de nelinisti, ale carui manifestari cuprinsesera, intr-o imensa traire lirica, reprezentari ale curgerii timpului la scara cosmica. intoarsa acum la subiectul acestei reflexivitati sublime, la meditatia asupra propriei sorti, poezia sporeste in accente dramatice. Vocea lirica, uneori impersonala, substituita prin "masti" ale personajelor in "Luceafarul" sau printr-un eu generalizator al conditiei umane in "Revedere", se exprima acum dramatic in fata imposibilitatii de a opri clipa, incercand recuperarea unui timp afectiv din ce in ce mai departat: "Trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vie iara,/ Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri." Comparatia "ca nouri lungi pe sesuri" domina cadrul poetic, avand corespondenta cu versurile romanticului englez Shelley, care aseamana efemeritatea vietilor cu norii de pe cer: "Suntem precum norii care acopera luna miezului de noapte/ Cat de fara odihna se \ grabesc si stralucesc si tremura/ Strapungand intunericul luminos - totusi curand/ Noaptea se j incheie si ei dispar pentru totdeauna." ("We are as clouds that veil the midnight moon/ How restlessly they quick and gleam and quiver/ Steaking the darkness radiantly - yet soon/ The night comes round - and they are gone for ever.").

Proiectia in trecut trimite la un mit al copilariei si al tineretii, explicitat in "Fiind baiet paduri cutreieram" si in "O, ramai" ca o varsta de aur, a unei tinereti fara batranete, intr-un spatiu ocrotit, in codru, "templu cosmic in care «bolti» se clatina, palpita de viata eterna" (Ioana Em. Petrescu), oficiind o ruga divina, alcatuita din "Povesti si doine, ghicitori, eresuri,// Ce fruntea-mi de copil o-nseninara,/ Abia-ntelese, pline de-ntelesuri". Poetul se simte prins de aceasta vraja pierduta a noptii, de lumea ascunsa, plina de eresuri si de povesti, poezia devenind o meditatie pe tema timpului instabil in fagasul sau liniar. Amintirea vaga a varstei paradiziace, estompata in negura tot mai deasa a timpului, si-a diminuat puterea evocatoare, creatoare de timp etern, comunicarea cu inaltul din "Sara pe deal" de pilda, cu intregul cosmos, in plenitudinea sentimentului iubirii: "Cu-a tale umbre azi in van ma-mpresuri,/ O, ceas al tainei, asfintit de sara".

                  Timpul nu mai este reversibil, si-a pierdut atributele primordiale, relativitatea din "O, ramai" ("Anii tai se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri"). incercarea de a smulge un sunet din timpurile apuse e sortita esecului; lira poetului s-a instrainat de puterile orfice, care desteptau din faldurile infernale ale timpului "gura dulce-a altor vremuri": "Sa smulg un sunet din trecutul vietii./ Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuri/ Cu mana mea in van pe lira lunec;// Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri". Timpul revolut isi inchide portile intr-un noian de intuneric, in care lumina poetului se scufunda treptat: "Iar timpul creste-n urma mea... ma-ntunec \"