Poezia Revedere, de Mihai Eminescu, de inspiratie folclorica, este scrisa sub forma unui dialog dintre eul poetic si codru. Relatia om-natura, frecventa in lirica populara, este cristalizata poetic sub forma unei elegii filozofice pe tema timpului care trece.
Poetul, fiinta umana efemera, ratacitoare o vreme pe pamant, se raporteaza in prima replica adresata codrului personificat la trecut, convins ca trecerea sa prin lume va avea un sfarsit, iar codrul ii raspunde prin prezentul etern sugerat de gerunzii („rupandu-", „astupandu...", „troienind", „gonind"). Codrul se arata bucuros de prezenta omului (asculta doina cantata de femei), fapt care argumenteaza sursa folclorica a inspiratiei eminesciene, deoarece folclorul (doina, balada etc.) ilustreaza comuniunea om-natura.
In a doua replica, poetul constata statornicia si puterea regeneratoare a naturii „Tu din tanar precum esti / Tot mereu intineresti".), imuna la puterea distructiva a trecerii timpului.
Vremea care trece si vremea care vine nu are efecte asupra codrului, a naturii, in general („Marea si cu raurile, /Lumea cu pustiurile, / Luna si cu soarele, / Codrul cu izvoarele".), ci doar asupra fiintei umane („Numai omu-i schimbator,/Pepamant ratacitor".).
intr-o lume imuabila, fiinta umana este perisabila, iar in aceasta relatie (dintre om si natura) este prezenta nostalgia si constiinta tragicului, izvorate dintr-o afectiune (vezi diminutivele „codrutule", „dragutule") dobandita in copilaria departata. Constatarea ca, dupa atata vreme, codrul a ramas tot tanar este constientizarea tragismului existential provocat de trecerea inexorabila a timpului.
Replica finala a codrului intareste cu exemplificari dihotomice (omul este „ratacitor", iar „ noi locului ne tinem, / Cum am fost asa ramasem ") relatia om-natura.