f4y3523ff52xoc
La 15 ianuarie 1850, se nastea la Botosani, intr-o clipa unica in eternitate, Mihai Eminescu — cea mai stralucita intrupare a geniului literar romanesc; se nastea intr-un spatiu de mit si legenda, dincolo de codrii "de arama" si padurea "de argint", acolo unde izvoarele se aduna "f« cuibar rotind de ape", ca marea genezelor din care a iesit Luceafarul. Era al 7-lea copil din cei 11 pe care i-au avut caminarul Gheorghe Eminovici si sotia sa Raluca. Raiul copilariei avea sa-i fie la Ipotesti, acolo unde padurea, apele si luna vor alcatui reperele terestre si cosmice ale unei initieri in tainele lumii; mai tarziu, poetul se va intoarce spre acest spatiu -timp definitiv pierdut, in tulburatoare interogatii: "Unde esti, copilarie Cu padurea ta cu tot?"
(O, ramai)
Viitorul poet a crescut sub ochii grijulii ai mamei care intuia — poate — ca erau ascunse in el puteri nebanuite ale mintii; la randul lui, copilul si-a iubit mama cu toata caldura si cu toata duiosia inimii lui sensibile si ii va inchina, peste ani, tulburatoarele versuri din poezia O, mama...
Caminarul, nutrind planuri ambitioase pentru odraslele sale, il inscrie pe Mihai la National Hauptschule din Cernauti (clasele a IlI-a si a IV-a, 1858-1860), apoi la K.K. Ober Gymnazium (1860-1863).
Dupa aceasta data incep marile drumuri existentiale ale poetului, dramatica aventura a unei vieti traita in sfasiere launtrica, privatiuni si boala, pana ce moartea timpurie (la numai 39 de ani) avea sa-1 reitereze Cosmosului nemuritor.
Unii comentatori plaseaza in anii 1863-1864 idila sfarsita tragic si care avea sa dea nastere accentelor filosofice din Mortua est; si tot de atunci dateaza sublimarea, prin aducere aminte, a unui moment de iubire curata, in spatiul arhaic al satului, din idila Sara pe deal.
Revenit ca elev particular, la liceul cernautean, Eminescu va fi citit Lepturariul profesorului Aron Pumnul, antologie cuprinzatoare care include si numele poetilor evocati ulterior in miticele proiectii din Epigonii.
Dar, ca si Hyperion, geniul eminescian avea nevoie de spatii mari intru cunoasterea lumii; aceasta este, probabil,pricina pribegiilor prin tara cu trupa de teatru Tardini-Vladicescu (1864) si apoi cu trupele lorgu Caragiali si Pascaly (in care Eminescu fusese angajat ca sufleor si copist de roluri), in anii 1867-1869. De atunci dateaza si dorinta de a scrie teatru a poetului.
1866 este anul inceputurilor literare eminesciene: moartea la 12/24 ianuarie, a iubitului sau profesor de 1. romana Aron Pumnul, prilejuieste aparitia brosurii Lacrimioarele invataceilor gimnazisti, in care Eminescu (semnat Sminovici) publica prima sa poezie: La mormantul lui Aron Pumnul.
In acelasi an, trimite la revista Familia din Pesta poezia De-as avea, primita cu placuta surprindere de catre directorul Iosif Vulcan care-i schimba numele autorului din Eminovici in Eminescu.
Parasind Bucovina (careia ii inchina poezia La Bucovina), poetul pleaca, pe jos, spre Blaj; frumusetea peisajului cu maiestuoasa lui simplitate va fi evocata in romanul Geniu pustiu.
Intre 1869 si 1872, Eminescu este student la Viena, inscris ca "auditor extraordinar" la Facultatea de Filosofie, dar audiind si cursuri de la alte facultati; covarsitoarea lui inteligenta ajutata de o memorie careia "nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa" (cum spunea Maiorescu), are prilejul de a se impartasi din stiinta marilor profesori ai vremii. Este perioada evocata cu amara deziluzie in Scrisoarea II, dupa ce, asemeni ingerului izgonit din rai, "cazute intr-o lume insensibila si marunta.
Este si perioada unei febrile activitati literare marcata puternic de romantism.
Tanarul Eminescu activeaza si in randul unor asociatii studentesti si participa entuziast la sarbatorirea a 400 de ani de la zidirea manastirii Putna.
In 1870 publica in revista ieseana Convorbiri literare poeziile: Venere si Madona si Epigonii, urmate de basmul Fat-Frumos din lacrima.
La 20 de ani, Eminescu avea deja conturata o trasatura de spirit care-1 va face unic: capacitatea de a trai pe dimensiunile timpului comun si ale timpului mitic; din aceasta perspectiva hyperioniana se incheaga uriasa trecere in revista a istoriei omenirii din poemul Memento mori!
Eroii scrierilor eminesciene din perioada vieneza "poarta, mai toti, pecetea demonismului ca si a titanismului, a negatiei ordinii existente si a incercarii de rasturnare a ei" (Zoe Dumitrescu Busulenga). Aici ar putea fi incadrati: profetul din Junii corupti, Toma Nour din Geniu pustiu, revoltatul din imparat si proletar, demonul din inger si demon, personajul faustian din Sarmanul Dionis.     

Anii 1872-1874 constituie perioada studiilor la Berlin, unde Eminescu este inscris ca student (intre timp rezolvase problema diplomei de studii), la Facultatea de Filosofie, avand si o bursa de la Junimea.
Atras de frumusetea folclorului, poetul prelucreaza acum mituri autohtone si versifica basmul Calin Nebunul; citind memorialul de calatorie al germanului Kunisch (in care erau cuprinse si doua basme culese din Muntenia) poetul incepe prelucrarea lor sub titlurile: Miron si frumoasa fara corp, si Fata in gradina de aur; ultimul va deveni, dupa un lung proces de sublimari, marele poem Luceafarul.
Insetat de cunoastere ca Faust al lui Goethe, Eminescu se apropie acum de filosofia lui Schopenhauer si, prin el, de gandirea indiana; ambele vor exercita o influenta notabila asupra operei ulterioare.
In perioada berlineza, scrie poemul Glossa— adevarata lectie de morala stoica, in care o constiinta se confrunta cu lumea.
Spre sfasitul verii anului 1874, Eminescu se intoarce in tara; numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi, inlaturat apoi prin intrigile lui D. Petrino si primind postul de revizor scolar al judetelor Iasi si Vaslui, poetul ia contact cu o realitate dura si nemeritata; ca si eroii sai romantici, el incearca sa eludeze realul prin refugiul in iubire: in anii ieseni, Eminescu a consacrat iubirii un numar considerabil de versuri. Acum apar: Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, Calin (file din poveste); tot acum, refacand hyperioniana detasare contemplativa ca mijloc de a uita dezamagirea cotidiana, Eminescu afla afinitati cu Titu Maiorescu (si acela un dezamagit refugiat in domeniul esteticului); criticul va constitui liantul dintre Eminescu si Junimea.
Memorabila ramane insa prietenia cu Ion Creanga —- "taran fabulos" (cum 1-a numit Calinescu) si genial, care-i oferea omului Eminescu prilejul intoarcerii in spatiul rural etern.
La 15 august 1876 se stinge, la Ipotesti, Raluca Eminovici; in mormantul ei simplu, poetul isi va inchide amintirea aurita a copilariei, tot mai indepartata in negura vremii, pe masura ce trecatoarea fiinta care-i fusese mama se contopea cu Muma-Pamant.
Perioada sederii la Iasi a fost cea mai rodnica din viata poetului: acum a gandit si a scris apoape toata opera sa.
Dupa ce lucrase catva timp ca redactor la Curierul de Iasi, in octombrie 1877, Eminescu isi muta sperantele si nenorocul te Bucuresti, fiind angajat la ziarul conservator Timpul. Acum incepe ultima perioada creatoare din viata poetului, acesteia urmandu-i lunga agonie morala (intre 1883-1889) si moartea (15 iunie 1889). Ca un Orfeu insingurat si trist pe malul marii, poetul deplange dragostea ramasa in urma, in poezii de sfasietoare melancolie: Ce e amorul?, S-a dus amorul..., Pe langa plopii fara sot..., De cate ori, iubito... si altele.
Contrastul dintre maretia trecutului istoric si mizeria morala a contemporanilor, razbate in publicistica eminesciana ori in accentele dure ale Scrisorii III. Acum publica Eminescu partea cea mai valoroasa a operei sale poetice: cele cinci Scrisori, Glossa, Oda (in metru antic), Luceafarul.
Dar luminosul zbor al Luceafarului fusese prea indraznet si cel in care Creatorul pusese ^unemargini de gandire", si-a frant aripile: in 1883 poetul se imbolnaveste grav, fiind internat in sanatoriul doctorului Sutu si apoi, la un institut de langa Viena; ca o ironie a soartei, in decembrie 1883 ii apare singurul volum publicat antum (sub ingrijirea lui Maiorescu).
In cei sase ani ai calvarului sau, Eminescu a mai avut perioade de luciditate, dar acestea nu mai erau decat fugare scanteieri ale unui spirit istovit; la 15 iunie 1889, marea lui inima inceta si cel care fusese altadata un tanar cu infatisare astrala, se intoarce in Univers. La 17 iunie 1889, la cimitirul Bellu, a fost ingropata numai alcatuirea umana a lui Eminescu; geniul lui continua sa straluceasca sub speciae aeternitatis.
In 1889, dupa moartea poetului, Maiorescu prevestea ca secolul al XX-lea se va deschide "sub auspiciile geniului lui"; iata ca incheiem acest zbuciumat secol, tot sub semnul Poetului Etern.
Poate ca mai aproape de perspectiva infinitului a fost G. Calinescu in emotionantele cuvinte din finalul cartii Viata lui Mihai Eminescu:

"Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale".