u9i758uy41slx
Poezia apare in 1883, in editia princeps a "Poeziilor" lui Eminescu, si este o "oda inchinata iubirii, mortii, singuratatii si indiferentei trufase si salvatoare" (Alain Guillermou), o sinteza remarcabila, ca si "Glossa", intre conceptia existentiala a poetului si ritmurile perfecte, de o clasicitate exemplara, pe care le dobandesc versurile in perioada de maturitate deplina a creatiei. De, la oda dedicata la inceput, cu circa zece ani mai devreme, imparatului Napoleon, pana la aceea inchinata, in varianta finala, singuratatii, izolarii extreme a geniului, perceput anarhic de societatea autarhica, suficienta siesi, este o cale lunga, dar si o coincidenta de motive mitologice si de experiente metrice. Alain Guillermou observa ca "oda pentru Napoleon este construita pe o antiteza: un ocean inconjoara leaganul copilului corsican, un alt ocean inconjoara singuratatea mortii lui", peisajul Corsicii confundandu-se, intr-o lumina sumbra, cu acela al insulei Sfanta-Elena: "Leagan tu avut-ai stancile mari-n/ Corsica grava./ Si in jurul vietii tale-ncepute,/ Negru-oceanul misca lume de valuri". Simbolic pentru Cezar, pentru geniul politic, este Oceanus, cu talazuirea de valuri ce il apara si il departeaza de "lumea dezlantuita", de care s-a instrainat si a devenit indiferent. in variante intermediare, damnatul nu mai este Napoleon, ci insusi poetul, cu drama lui existentiala, de suflet exilat pe pamant, o alta insula, pierduta in oceanul cosmic. De aici se desprind si se interfereaza temele dominante ale poeziei, multe parca sinteze si concepte filozofice extrase din poemul "Luceafarul": singuratatea geniului intr-o lume ostila, atractia iubirii, care nu aduce decat suferinta "dureros de dulce", apoi corelatia finala, am zice fireasca aproape, dintre eros si thanatos, experienta ce se invata, cu care de altfel se si deschide varianta ultima: "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata". Parcurgand, prin lectura si prin analiza, aceasta cale, Constantin Noica aprecia ca "misteriosul poem zamislit din verbul romanesc" simbolizeaza "drumul spre nemargini, spre nefiinta. Cuvantul devine superfluu, muzica sferelor e pura".
Dupa un vers magnific, considerat cel mai profund din intreaga literatura romana, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", prima strofa exprima, in cuvinte tot atat de memorabile, conditia ideala a geniului, portretul si aspiratiile lui exemplare: "Pururi tanar, infasurat in manta-mi,/ Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii". Fiecare dintre aceste cuvinte desfasoara miriade nesfarsite de semnificatii: tineretea vesnica, sugerata prin numai doua cuvinte (adverb si adjectiv), elanul statuar, de silueta avantata spre inaltimile cosmice ("infasurat in manta-mi"), orizonturile idealitatii, deschise de "ochii visatori", marile spatii onirice spre care se indreapta privirea, avand in punctul ultim, cel mai inalt, simbolica stea a singuratatii geniului, hyper-eonul, Luceafarul. Totul aici se inalta, fiecare cuvant este o treapta cosmica, traiectoria este a zborului nesfarsit printre astri.
Eminescu este, in schimb, un hyper-eon coborat in plan terestru, convertit la stadiul de muritor, intervenind si aici, in strofa a doua, ca si in "Luceafarul", criza erotica, marea atractie a iubirii: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce..." Motivul poate trimite la o arhaitate absoluta, chiar la motivul biblic al cunoasterii si al izgonirii din Paradis, cand cuplul adamic, prin cunoasterea duala, a binelui si a raului, incepe nesfarsitul calvar al suferintei umane. Versul "Pan-in fund baui voluptatea mortii/ Nenduratoare" semnifica suferinta suprema, dar poate fi si sacrificiul salvator, un gest eristic similar celui din gradina Ghetsemani, cand patima umana si .salvarea de pacat implica decizii supreme. Ideea sacrificiului de sine, prin iubire, pentru femeie, tema pe deplin romantica, domina de altfel strofele a treia si a patra, ilustrata insa cu exemple clasice din mitologia antica, unele dintre cele mai edificatoare pentru marile suferinte ale dragostei, fiind amintita legenda lui Nessus si a lui Hercule, care moare in chinurile cumplite ale camasii de foc.
Suferinta, concept biblic, remodelat in viziune schopenhaueriana, se finalizeaza astfel prin moarte, fiind liantul dintre eros si thanatos. Spre deosebire de viziunea unui paradis biblic nediferentiat in bine si in rau sau de alte taramuri ale fericirii (Taramul Preafericitilor din Campiile Elizee, paradisul celtic, cu femei frumoase si tinere pentru totdeauna, unde singura ocupatie a oamenilor o reprezinta petrecerile si celebrarea vietii fara de moarte), la Eminescu pamantul este un spatiu al nefericirii totale, prin pierderea atributelor eternitatii. De aceea, in poezie suferinta este personificata, prin adresare directa devenind concreta, materiala: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi/ Suferinta tu, dureros de dulce.../ Pan-in fund baui voluptatea mortii/ Nenduratoare". Poetul de geniu, omul superior are astfel o etapa terestra, de ispasire a pacatului originar, de crucificare in suferinta, in cele mai infernale chinuri: "Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul inveninat de haina-i;/ Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate/ Apele marii". Apoi poate sa renasca din propria-i cenusa, sa se inalte din nou in sferele celeste: "De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.../ Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?" Aceasta, nu intamplator evocata aici, este ea insasi o fiinta mitica, singulara, vietuind intr-un spatiu aparte, in desertul Arabiei, intr-o terra incognita, the realm of wilderness, si intr-un timp nedefinit, desigur in illo tempore, reinnoindu-si singura eternitatea, prin ardere pe rug, renascand din propria cenusa, in prospetimea tineretii. Flacarile, plasma reprezinta energia eterna din care se hraneste Cosmosul, careia i se supune, nu lipsit de indoieli, de semne de intrebare, si poetul. El arde, adica straluceste deasupra celorlalti, ca Nessus sau ca Hercul "inveninat de haina-i", combustie launtrica ce nu poate fi stinsa nici de elementele primordiale, de apele oceanice, proces situat asadar la scara cosmica, la confluenta a doua sfere, solara si neptunica, alaturate, sursa a focului atomic originar.
"Voluptatea mortii" este astfel o sintagma cu sensuri figurate, un oximoron, caci moartea nu poate fi o placere, ci, in cel mai bun caz, o contopire cu celalalt taram, o intoarcere la spiritul originar. Moartea-iubita este o incercare de contopire cu intregul Univers, cu energiile lui majore, un fenomen tulburator, care, prin incapacitatea unei perceptii in sens superior, il situeaza pe omul de rand dincolo de ierarhia gnoseologica a lumii, dupa cum spunea Mircea Eliade. Pentru omul de geniu, acesta este un periplu dureros, redat prin versul "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", dar pentru fiinta uma na comuna e un fagas ireversibil, similar cu urcusul unui deal, un punct de maxim efort, unde fortele native se manifesta plenar, si o lunga panta a declinului, marcata de sentimente melancolice si de restriste, de resemnarea omului in fata mortii, pana la punctul final al extinctiei. Poetul inca oscileaza intre aceste alternative, sensul intrebarii din strofa a patra, al regenerarii ca pasarea Phoenix, fiind dilematic. De aceea, primul vers al poeziei incepe cu o negatie, "nu credeam", verb luat din sfera biblica, echivalat cu acelasi sens de cautare a divinitatii. Semantismul verbului "sa-nvat" arata pedeapsa data omului de dupa inlocuirea cunoasterii supreme cu logosul, cu ratiunea; "a invata" este verbul cel mai coborator pe scara creatiei, el sugerand numai repetarea cunoasterii, lipsa de cautare a noului prin efort propriu, stagnarea. Verbul "a muri" pecetluieste soarta omului in planul terestru, inclusiv a omului de geniu, cu deosebirea ca nemurirea acestuia la nivel chtonic este doar virtuala, numele lui in continuare fiind purtat prin veacuri de opera. De aceea, pentru a se salva de extinctia absoluta, poetul se singularizeaza intr-o atitudine apolinica, de "nepasare trista", asemanatoare cu ataraxia Luceafarului, "nemuritor si rece" la tot ce se intampla, intr-o tinerete eterna si intr-o solitudine totala. "Steaua singuratatii" este metafora izolarii, a refugiului intr-un dom atemporal, de unde geniul pare sa domine lumea. Finalul poeziei "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!" semnifica tocmai reintoarcerea in sine, in spiritul universal, a acestei entitati geniale ratacite temporar in spatiul terestru, o noua inaltare la cer, o noua incercare de mantuire a lumii, de asta data prin poezie.