d4r2217dc14zpi






                  Poezie de tinerete (1868), "Numai poetul" traseaza in cateva linii, aparent neprelucrate
suficient, rolul poetului in lume, in viziune evident romantica, bazata pe antiteza. Primul termen al acesteia figureaza ideea lumii trecatoare, oamenii fiind muritori, supusi acestei ineluctabile determinari existentiale, prinsa in depanarea nesfarsita a caierului temporal: "Lumea toata-i trecatoare./ Oamenii se trec si mor/ Ca si miile de unde,/ Ce un suflet le patrunde,/ Treierand necontenit/ Sanul marelui infinit." Oamenii ca umbre pe panza vremii, ca mii de unde revarsate pe suprafata unui continuum spatio-temporal, constituie o tema cunoscuta in spectacolul lumii. Ei continua ciclurile eterne ale naturii, respectand succesiunea lineara a timpului, trecut - prezent - viitor.
Poetul e, in schimb, o aparitie singulara in formele de manifestare a realului, definita prin metafora zborului peste valurile lumii; el poate calatori cu gandul in nemarginirea timpului, stapanind profunzimea retelei spatio-temporale a lumii: "Numai poetul,/ Ca pasari ce zboara/ Dasupra valurilor,/ Trece peste nemarginirea timpului:/ in ramurile gandului,/ in sfintele lunci,/ Unde pasari ca el/ Se-ntrec in cantari."
Lumea timpului este vazuta ca un imens ocean, guvernata de legi ascunse, pe care numai poetul le poate cunoaste si stapani, prin puterea gandului, pe care il foloseste in calatoria catre fruntariile timpului si ale spatiului. Valurile timpului creeaza imaginea unui univers muzical, plasticizat cu "sfintele lunci", in care se aud cantari sublime.
Teme si motive ale poeziei "Numai poetul"
•  Calatoria atemporala, pe deasupra valurilor lumii reale si a undelor timpului: timpul este vazut ca un ocean imens, ca o oglinda cu mii de unde, stabilind fiecare cate un cadru ("frame"), in care evolueaza existente trecatoare.
• Lumea pieritoare, in care oamenii sunt supusi trecerii timpului.
•  Poetul, vazut ca fiinta demiurgica, avand capacitatea de a transcende timpul, de a calatori catre marginile lumii.
•  Visul si gandul, reminiscente ale lumii arhaice, a inceputurilor, prin care fiinta se poate intoarce spre origini, spre manifestarile prime ale creatiei.