Sentimentul profund uman pe care il transmite, simplitatea rostirii poetice, muzicalitatea versurilor au facut ca Mai am un sin­gur dor sa se situeze printre cele mai populare, mai cunoscute, mai apreciate poezii ale lui Eminescu, alaturi, probabil, de Revedere, Pe lingaplopii fara sofa Si daca..., La steaua si, desigur, Luceafarul. Ceea ce nu inseamna ca, citite, recitate, chiar cintate, asemenea poezii, intrate <v "nitiv in constiinta generatiilor de iubitori ai uni­versului poe.ic eminescian, sint si intelese cum se cuvine.
„Elegia testamentara" Mai am un singur dor cunoaste un nu­mar impresionant de peste patruzeci de variante (forme poetice diverse elaborate in procesul de definitivare a versiunii finale, de-savirsite) din care patru au fostpublicate, in timpul vietii poetului, in editia Maiorescu din 1883. Eminescu a lucrat cu migala lui bi­necunoscuta mai mult de cinci ani la perfectionarea acestei poezii, cautind, cum spunea el insusi in poezia Criticilor mei, „cuvintul ce exprima adevarul", constient ca o creatie poetica de calitate nu se realizeaza „Insirind cuvinte goale /Ce din coada au sa sune", mai ales atunci „cind inima-ti framinta / Doruri vii si patimi multe". v7v6321vi17ovo
Este de observat ca versul de inceput al celor patru variante publicate, care da si titlul poeziei pe care o comentam, cuprinde, direct sau metaforic, in trei cazuri, ideea de moarte: „De-oi adormi curind", „Nu voi mormint bogat"» „Iar cind voifipamint",in timp ce irt varianta de baza (Mai.am un singur dor) accentul se muta pe ideea de dorinta unica, singulara, de durere, de aspiratie, de spe­ranta - sensuri continute toate in cuvintul dor.
O buna parte dm imaginarul eminescian, din universul poeziei „poetului nepereche" este concentrata in versurile acestui poem. Seara, moartea, marea, somnul, codrul apar chiar in prima strofa, grupindu-se in doua serii: seara-moarte-somn, pe de o parte, ma-re-codru-(int\mete)ape-(tinete)ramuri, pe de alta parte. Aceeasi distributie lexico-semantica se poate constata si in strofa urmatoa-- re: extinctia, sfirsitul, moartea m plinga-toamna-(trunzisul)yested plus, mai departe, ,/ll serii rece vint" si natura vesnica ocrotitoare, protectoare m izvoare-luna-brad-tei. Intre acesti doi poli se con­suma intreaga tensiune lirica a poemului.
Poetul marilor viziuni cosmogonice, imaginind inceputul uni­versului, dar si sfirsitul acestuia, stingerea, moartea lumilor create in timpuri imemoriale, Eminescu trateaza aici tema mortii din per­spectiva individului, a omului „pribeag", ratacitor, efemer pe acest pamint. Se vede aici oboseala unei experiente zbuciumate, pentru care sfirsitul, moartea ar insemna o alinare, regasirea linistii de mult pierdute. De aceea, chiar fastul inmormintarii („flamuri", „si­criu bogat") i se pare de prisos, ca si expresia omeneasca a durerii exprimate prin bocet („Si nime-n urma mea / Nu-mi plinga la crestet").
Cina G. Ibraileanu considera ca „Mai am un singur dor este ■Miorita lui Emjnescu" avea in vedere, desigur, faptul ca, aflati in­tr-o situatie existentiala similara, in fata mortii dorite sau a mortii posibile, poetul si ciobanul mioritic lasa prin testament, „cu limba de moarte" cum se spune, ca locul lor de ingropaciune sa fie in mijlocul, naturii, in sinul naturii-mama. Aceasta, elemente ale ei, preiau functiile personajelor si obiectelor specifice ceremonialului funebru: bocitoarele sint inlocuite de toamna, rugata „glas sa dea/ Frunzisului vested"; luminarile, facliile sint substituite de astrul noptii: „Alunece luna / Prin virfuri lungi de brad"; clopotul ramine pe seama vintului: „Patrunza talanga / Al serii rece vint"; rostul tarinii, al pamintului care acopera sicriul este luat de „teiul sfint" rugat sa-si „scuture creanga". In fine, moartea inseamna o regre^ siune in timp, o intoarcere la inceputuri sau in vremile pline de bucurii, de satisfactii: „M-or troieni cu drag / Aduceri aminte" si o contopire, o regasire si o impacare cu natura cosmica: „Lucefe­ri... / Fhndu-mi prieteni / O sa-mi zimbeasca iar".
Pamintul si apa se intilnesc intr-un acord final, grav, profund, nelinistit, caci doritul „somn lin" de la „marginea marii" inconjurat de „linistea serii" va fi tulburat de „al marii aspru cint" care „geme de patimi". Reintors in tarina, omui stj regaseste, pe sine intr-o trista solitudine: „Ci eu voi fi pamint / In smguratate-mi".
«Acelasi G. Ibraileanu considera Mai am un singur dor „cea mai duioasa, mai rascolitoare elegie din toata lirica noastra culta". Desi pe parcursul ei apar orizonturile luminoase ale impacarii omului cu natura - „linistea serii", „intinsele ape", „cer senin", „tinere ramuri", „teiul snnt", „luceferi... prietenr in sensul unei armonii universale care alunga temerile, nelinistile, spaimele, tonalitatea generala a poeziei este grava, apasatoare, de o covirsitoare tristete, elementele aceleiasi naturi („frunzisul vested", *al serii rece vint", „al marii aspru vint") contrabalansind puternic aspiratia spre li­niste si seninatate a poetului.