Poezia "La steaua", inclusa in volumul de "Poezii" din 1883, explica, printr-un mecanism cosmic elucidat de stiinta moderna, disparitia iubirii. Comparatia alegorica a sentimentului de dragoste cu un fenomen al mecanicii cosmice produce nostalgia contemplarii spatiilor stelare si conotatii ale unor simboluri cunoscute ale liricii eminesciene: "La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga". Poetul figureaza, cu aceeasi simplitate a expresiei intalnita in "Luceafarul", marile translatii din spatiul cosmic, in contratimp cu perceptia umana limitata, care poate intelege numai consecinte vizibile, nu cauzalitatea deplina a fenomenelor, inclusiv ale trairilor umane: "Poate de mult s-a stins in drum/ in departari albastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre." Maretia unei iubiri trecute, neintelese atunci, are durerea tulburatoare a unui spectacol cosmic asezat sub semnul paradoxului: "Icoana stelei ce-a murit/ incet pe cer se suie;/ Era pe cand nu s-a zarit,/ Azi o vedem, si nu e." m1z7424mx91omi
Amorul, ca steaua ce intre timp s-a stins, imaginea primita fiind numai a unui spatiu mort, se supune acelorasi legi transcendente. Iubirea, sentiment de origine divina, emanatie a unui eros extins Ia scara cosmica, poate trimite in lumea de jos, telurica, numai reflectarea tarzie a unei amintiri: "Tot astfel cand al nostru dor/ Pieri in noapte-adanca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste inca."