Finalul poemului eminescian Luceafarul prezinta pe Hyperion intors „in locul lui menit din ceri", eliberat de patima iubirii prin cunoasterea de sine (antinomiile dintre etern si efemer lamurite in confruntarea cu Demiurgul), si idila pamanteasca dintre Catalina, fata de imparat pentru a carei iubire ar fi renuntat la nemurire, si Catalin, norocosul copil de casa. „imbatata de amor", fata il cheama din nou pe Luceafar, dar nu pentru a-i „lumina" viata (ca in tabloul intai), ci pentru a-i „lumina" norocul. Dintr-o aspiratie vitala, setea de absolut devine un accesoriu. Hyperion, insa, „nu mai cade ca-n trecut / in mari din tot inaltul", ci rosteste cu detasare sentinta izbavitoare a propriei conditii care-1 detaseaza de Catalina si de lumea umana. j5e644jr15tfb
Catalina este „un chip de lut" si nu „odorul meu nespus", ca in tabloul intai, traind intr-un „cerc stramt" sub zodia norocului („Norocul va petrece"), al fericirii intamplatoare.
Dorinta de a fi fericiti, instinctualitatea, subiectivitatea sunt trasaturi ale omului comun in viziunea lui Arthur Schopenhauer. Sunt, de fapt, trasaturi ale Catalinei, in contrast cu cele ale lui Hyperion, care traieste intr-o lume diferita („lumea mea"), simtindu-se „nemuritor si rece". Atributele geniului in viziunea lui Schopenhauer sunt singuratatea, obiectivitatea, ratiunea pura.
¹                 „Astrul e geniul solitar, Catalin si Catalina sunt umanitatea
efemera", dupa cum afirma G. Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent.
intelegand opozitia ireductibila dintre cele doua lumi („cercul vostru stramt" si „lumea mea"), Luceafarul renunta la iubire (care inseamna efemeritate si moarte) si se intoarce la esenta sa dintai, la absenta iubirii (la eternitate si indiferenta). Este o reinitiere (facuta de Demiurg) care-1 opreste pe razvratitul Lucifer (Luceafarul) de la cadere (Zoe Dumitrescu Busulenga). („Traind in cercul vostru stramt /Norocul va petrece, - / Ci eu in lumea mea ma simt /Nemuritor si rece ").