u2n3213uc78mhf

Eminescu a fost cel mai stralucit reprezentant al romantismului romanesc, inscriindu-se totodata in familia marilor spirite romantice ale literaturii universale: V. Hugo, Byron, Shelley, Puskin, Heine, Lamartine.
In opera sa se intalnesc teme, motive, si atitudini romantice care tin de marea literatura a lumii:
Teme romantice:
•    nasterea si stingerea Universului (numita de Calinescu "facere si desfacere");
•    devenirea si succesiunea epocilor istorice;
•    natura si iubirea vazute ca evenimente cosmice;
•    mitologia si folclorul;
•    destinul geniului.
  Din categoria motivelor romantice ar putea fi mentionate: lumile celeste, muzica siderala, cadrul nocturn, luna, codrul, lacul, teiul, floarea albastra, ingerul, demonul, umbra, visul, dublul, geniul, revolta luciferica, motivul caderii, fortuna labilis etc.
 Dintre procedeele romantice eminesciene pot fi mentionate: antiteza, ironia, sarcasmul s.a. toate provenind din inaderenta poetului la lumea reala.
Refuzul realului este atitudinea definitorie a romanticului Eminescu; din acest refuz constant se vor naste: nostalgia intoarcerii la varsta de aur a Universului, a istoriei si a poeziei, refugiul in natura, in iubire si in vis, critica lumii contemporane.   Varsta de aur a Universului o constituie marile geneze cosmice ("Scrisoarea / ) impresionante prin viziunea gigantica a Cosmosului, ca si prin antiteza dintre acesta si omul marunt; tot de romantism tine situarea Universului intre doi poli (geneza si stingerea) modul mitologic in care este infatisata Facerea, minunatele armonii celeste.
In episodul final al primei parti a poemului "Scrisoarea /" pendularea in timp inainte si inapoi (atat de draga romanticilor) se concretizeaza in tabloul extinctiei cosmice, culminand cu moartea Timpului.
 A existat si o varsta de aur a omenirii, infatisata in imaginea mitica a Daciei ("Memento mori!") poem in care, printr-un gest urias poetul traverseaza toata istoria omenirii, din antichitate si pana la Comuna din Paris (1871).
In poemul de meditatie istorica si sociala "imparat si proletar" (desprins din "Memento mori!") pot fi intalnite mai multe elemente romantice:
•    titlul care sugereaza ideea metempsihozei (cel care intr-o viata a fost imparat, in alta va fi proletar);
•    antitezele numeroase;
•    imaginea tribunului revoltat care indeamna la negarea prezentului, prin intoarcerea la "vremile-aurite" ale mitului;
•    imaginea Cezarului (reprezentand geniul);
•    tabloul revoltei comunarde;
•    ideea ca viata este vis (din finalul poemului);
  Varsta de aur a statului natural este infatisata in poemul "Scrisoarea UF. Aici, cel mai pregnant element romantic este antiteza (intre Mircea si Baiazid, intre cele doua osti, intre "veacul de aur" si "noroiul greu al prozei").
De acelasi curent literar tine si figura voievodului roman -personaj de exceptie pus in fata unei imprejurari exceptionale.
  Nostalgia unei pierdute "varste de aur" a poeziei se contureaza in poemul "Epigonii"; din prima parte a acestuia, reiese ca poezia a avut o vreme aurorala, cand scrierile aveau valoare sacra; au existat poeti "ce-au scris o limba ca un fagure de miere", traitori intr-un timp apartinand mitului ("Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de cantari").
"Cazut" in timpul profan, poetul descopera o lume hada, in care slujitorii artei poarta blestemul instrainarii. intregul poem este alcatuit pe baza antitezei romantice.
  Refuzul realului mai poate fi compensat si prin refugiul in natura si in visul de iubire.
In lirica eminesciana a naturii si iubirii pot fi intalnite mai multe motive romantice: codrul (ca spatiu al eternei reintoarceri la timpul etern), teiul (arbore sacru, care le confera celor doi indragostiti aura neprihanirii), lacul (spatiu lamartinean al visului de dragoste), luna, floarea albastra.
In poeziile inchinate iubirii ("Dorinta", "Sara pe deal", "Floare albastra"). tanarul indragostit reface destinul Luceafarului: "cufundat in stele" sau in timpul intunecat al Genezei, el traieste nostalgia unei iubiri pamantene mereu refuzate.
Neinteles de femeia careia ii oferise nimbul eternizarii ( "Pe langa plopii fara sot...") si suportand greaua povara a timpului, el va deveni un rece Hyperion: "Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort".
In sfarsit, o alta tema romantica o constituie destinul geniului ("Glossa", "Scrisoarea I", "Luceafarul".
In toate, geniul este un neinteles pe care oamenii comuni incearca sa-1 coboare la micimea lor, un nefericit a carui minte luminata vede mizeria unei lumi in care "toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste".
Situat deasupra lumii si ignorandu-i framantarile desarte, geniul se obiectiveaza in creatie, act care il alatura de faptura suprema.
Intrupare eonica a carei miiite uriasa ii asigura eternitatea, geniul este si om, supus fiind destinului uman; de aici, dramatismul sau existential care ii asigura maretia.