Conceptia lui Eminescu in legatura cu soarta geniului in societate este abordata in partea a IV-a a poemului filozofic Scrisoarea I (versurile 87 -144). Omul de geniu este „batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate", „uscativ", „garbovit", tremurand de frig in halatul sau vechi, dar preocupat de marile taine ale cunoasterii stiintifice, de soarta universului, de cosmogonie si apocatastaza (versurile 29 - 86). y8u2520yg26bfz
Intr-o societate preocupata de enigmele personale ale vietii fiecarui individ, de ascensiunea sociala, soarta omului de stiinta, a geniului aplecat asupra adevarurilor generale, deasupra identitatii repetabile a omului comun, prins in schema creatiunii {„Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate") este Vitrega. El nu se bucura de recunostinta semenilor, ci de dispret, de laude false provenite din interes O meschine. Omul superior ramane neinteles nu numai de catre contemporanii sai, ci si de catre posteritate.
Gloria si nemurirea sunt iluzorii, cata vreme geniul va avea parte de o judecata nedreapta a posteritatii care, neputand accede la intelesurile adanci ale operei, se va opri la biografia acestuia, scotand la iveala mizerii omenesti care sa-1 apropie de omul comun („Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege... / Dar afara de acestea, vor cata vietii tale / Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale - /Astea toate te apropie de dansii...Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / intr-un mod fatal legate de o mana de pamant: / Toate micile mizerii unui suflet chinuit /Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit. ")
Falsa solemnitate a funeraliilor de la moartea savantului nu va fi un prilej de recunoastere a meritelor acestuia, ci de autoapreciere a vorbitorului {„Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel / Nu slavindu-te pe tine...lustruindu-se pe el / Sub a numelui tau umbra."). Pesimismul schopenhauerian este evident in aceste versuri, care vorbesc de zadarnicia operei geniului, datorita faptului ca timpul si nepasarea oamenilor vor asterne uitarea peste opera acestuia {„Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami...orice-ai spune /Peste toate o lopata de tarana se depune. ")
Un cercetator intamplator al acestei opere, neputand s-o inteleaga, va vorbi cu pedanterie nu despre marile idei cuprinse in ea, ci despre corectitudinea limbajului {„Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari..."). Geniul ramane, asadar, neinteles intre oamenii comuni.