Sonetul III, "Cand insusi glasul...", evoca, intr-un moment de inaltare sufleteasca, al "unei dulci evlavii", aceeasi imersiune in spatiul amintirii, mai neguros acum, mai intunecat, intr-o invocatie lipsita, din acest motiv, de certitudinea intruparii, a "desfacerii" din negurile reci ale timpului: "Cand insusi glasul gandurilor tace,/ Ma-ngana cantul unei dulci evlavii —/ Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?". Poezia are acum tonul de ruga aproape religioasa, de Orfeu care se adreseaza neantului pentru a-i reda fiinta iubita. "Negurile reci" e o metafora a Infernului sau pestera sufletelor moarte din mitologiile ebraice, Sheol, un taram al nelinistii totale, al tensiunii interioare profunde. Iubita ramane imateriala, aparand numai in chip selenar, ca o lumina de dincolo de nori: "Puterea noptii bland insenina-vei/ Cu ochii mari si purtatori de pace?/ Rasai din umbra vremilor incoace,/ Ca sa te vad venind — ca-n vis, asa vii!". Ca si in sonetul anterior, iubita devine un eon, un inger pazitor, perceptibila in spatiul oniric: "Cobori incet... aproape, mai aproape,/ Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,/ A ta iubire cu-n suspin arat-o." Atingerea iubitei vine din aceeasi sfera abstracta, pecetluind despartirea ireversibila: "Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Sa simt fiorii strangerii in brate -/ Pe veci pierduto, vecinie adorato!" y5n6113yy49srj