Aiciadssusus
                              u9e524uj49uyz



Poezia "Antropomorfism" este o parodie creata de Eminescu pentru deliciul prietenilor de la "Junimea", urmand intrucatva stilul scrierilor "corozive" ale lui Creanga. Datorita alegoriei utilizate, reprezentand avatarurile erotice ale personajului principal, "puicuta cea motata cu penetul de omat", poezia a fost interpretata ca o expresie absoluta a misoginismului eminescian. Poezia prezinta gradatie si simetrie a incipitului si finalului, fiind, zice G. Calinescu, "istoria unei puici motate, care e pe rand usuratica, cocheta, matronala, spre a sfarsi in bigoterie".
Poezia se deschide cu portretul personajului, in ambianta specifica neamului galinaceelor: "in poiata tainuita ca-n umbroasa zahastrie/ Traia puica cea motata cu penetul de omat;/ Nu-i cocos in toata-ograda ce, de-iubire capiet,/ S-urmareasca insolenter inocenta ei junie." Copila este cocheta, respectand purtarile unei doamne a timpului, cu preocupari deosebite: "Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea imbla?/ Si ce stele zugraveste in nisip cu dulcea-i laba -/ O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba/ Cu evlavie ea cata fire de-orz si coji de jimbla." In pustietatea locului nu se afla insa nici o fiinta mai de seama care sa-i urmareasca zbaterile inimii: "Dara cine sa admire a ei nuri si tinereta?/ Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?/ Ah! in inima-i fecioara simte-o tainica vapaie/ Pentru cucurigu! dulce din cantari de dimineata." Singura companioana este o "gaina-mbatranita, venerabila matroana", cu apucaturi de calugarita ce "de mult se dizvatase de placerile d-iubire".

Puicuta isi deplange trista soarta, caci "Nu-i gaina randunica, randunoiul nu-i cucos./ Necredinta lor stiuta-i; aspri, rai, tiranicosi,/ Ei trezesc viata-n inimi si apoi o invenina." Nici cucosul nu este o fire statornica, pentru ca el doar infige sulita iubirii, pentru a o lasa pe gaina, apoi, "trista, palida, vaduvita", stand noaptea pe oua. Gaina cea batrana o indreapta spre calea "filozoficeasca", a intelepciunii, lucru desigur nerespectat de puicuta, care imediat uita de aceste sfaturi, pentru a se indrepta spre cocos: "Dupa gard strain cucosul se preimbla ncet, turceste./ Puicei-i trece-ndata pofta de-a vorbi filozofeste,/ Ea asculta cu iubire cucoseasca serenada." Batrana, ca sa-i tempereze chemarile erotice, o ciupeste, in zadar "cu ciuda, vrea s-o tie de aripa", caci puica pleaca spre chemarea speciei, prilej pentru poet sa faca reflectii pesimiste asupra vietii: "Unde este invatatul cu talent fonognomonic/ Sa compuie un compendiu despre blandele impresii/ Ce un sunet numa-1 naste in simtirile miresei,/ Cum un cucurigu poate fi adanc, duios, demonic?!". Puica se infierbanta de dorinta si uita de sfaturile batranei; cocosul isi declama originea divina: "Nu! pe mine preuteasa zeitatii pamantene/ Langa focul cel de jertfa, pe altar de caramida,/ M-a lipsit de demnitatea de cucos - ca sa-mi surada/ in a mea lipsa de patimi a lui Plato fenomene." Cocosul ales vede esenta lumii: "Vad cucosul lui Mohamet cu-aratare luminata". Destinul sau urmeaza sa fie amintit in vremurile de apoi: "in sublime revelatii a misterului etern,/ Multamesc vestalei groase ce-mi crea aceasta soarta;/ Dumnezei or s-ospateze umbra mea cand va fi moarta,/ inchin viata cugetarei - un Pitagoras modern!". Fiinta iubita are o infatisare deosebita: "Creasta rosa, pieptu-n care inima barbata bate./ Cum ar vrea ea ca sa-1 aibade-al juniei ei tovaras."

Gesturile amoroase sunt curmate in mod brusc: "Vrea sa zboare; dar Sibylla cu a maturei magie,/ Ea, ce poarta grija scumpa pe-al vestalelor palat,/ il loveste si alunga cavaleru-naripat.../ Si in urma lui puicuta se uita cu nebunie.// Suferintele lui Werther se urmeaza-n pieptu-i toate,/ Desi nu ca el eroic vrea cucosul sa s-ucida...". Despartirea de copilarie se face cu destula dificultate: "Ramaneti cu bine toate a copilariei soate,/ Caci instincte tainuite au invins in ea fecioara. / «Ce-am sa pierd? - gandeste dansa - tot imi spun de o comoara/ De pazit grea, ce odata trebuie s-o pierzi in viata.»" Dragostea este nabadaioasa: "- «Vrei sa fugi? - suspina dansul - ma urasti atat de tare?»/ - «Te urasc! - surade dansa cu-inocenta siretie...". Sentimentul de dragoste se consuma sub "senina-i panzarie de azur" a cerului: "Tine mult aceasta dulce, amoroasa nerozie./ Al ei suflet se topeste de-ntunericul molatec,/ Simte pare c-o patrunde un piron ros de jeratec/ C-o omoara s-o turbeaza, o-ndelira s-o sfasie.// Ochisorii si-i inchise, ca topita sta acuma/ Si in vocea ei muiata pipaieste nenteles./ El o mangaie, o-ncredinta ca de cer a fost trimes/ Si menit ca s-o iubeasca si sa-i joace dulcea gluma."