b3z7824bt82xej

Mihai Eminescu a scris sonete dintr-o insistenta nazuinta catre perfectiune. Mai mult ca alte specii cu forma fixa, sonetul face glorie literara incepand din secolul al XlII-Iea, strabate intreaga Renastere si ajunge in clasicism si in romantism cu o experienta prozodica si tematica de neevitat.
Sonetele eminesciene, unele indelung prelucrate (e cazul "Venetiei", la care poetul lucreaza noua ani, din 1871 pana in 1880), reflecta echilibrul perfect al temelor poetice cu formele de exprimare. Insistenta de bijutier asupra versului, filigranarea continua a metricii si a expresiei concorda cu lirismul reflexiv profund al poeziilor din ultima perioada de creatie, de dupa 1876. Este perioada destramarii iluziilor, a indepartarii si despartirii de fiinta adorata si lirica erotica inregistreaza o tematica a absentei, a neimplinirii visului, generatoare de apasatoare melancolie. Natura ocrotitoare, feminina, paradiziaca, potentata erotic din poeziile anterioare, "Floare albastra", "Dorinta", "Craiasa din povesti", "Lacul", se schimba cu un spatiu al recluziunii si al meditatiei dureroase asupra trecerii timpului, al retragerii in sine a eului poetic, care incearca, in solitudine, sa refaca trecutul pierdut.
Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 in "Convorbiri literare", "Afara-i toamna...", "Sunt ani Ia mijloc...", "Cand insusi glasul...", formeaza un triptic al melancoliei ce copleseste eul poetic si indreapta, surprinzator, poezia eminesciana spre temele altui curent literar ivit la orizont, simbolismul. Ploaia insistenta, zloata, recluziunea in spatiul domestic, reconstituirea trecutului din amintiri disparate, din "roase plicuri", nu conduc insa la dezolarea totala, ca la George Bacovia, ci pastreaza in final speranta iluziei romantice, prin aceeasi intrupare angelica a iubitei din spatiul amintirii.
Cadrul poetic este alcatuit, in "Afara-i toamna...", din tuse fine, deplin adecvate sugestiei si detalierii unei stari de spirit: "Afara-i toamna, frunza-mprastiata,/ Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;/ Si tu citesti scrisori din roase plicuri/ Si intr-un ceas gandesti la viata toata." Cadenta rara a elementelor sugereaza o stare contemplativa de reverie, care faciliteaza proiectia intr-un trecut incarcat de miracolul iubirii. Toamna, ca anotimp al stingerii, cu "frunza-mprastiata", picuri grele de ploaie si rafale neasteptate de vant, creeaza un prag temporal al rememorarii trecutului din secvente disparate, consemnate scriptic in "roase plicuri", cu un efect de comprimare si suspendare a timpului. Reveria si somnul in fata focului creeaza efecte de contrast, deschizand, ca reactie la atmosfera ostila a toamnei, spatiul imaginar al visarii: "Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;/ Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc, de somn sa picuri." Solitudinea ca stare meditativa, de intoarcere spre vremurile imemoriale, reface o temporalitate ce se aglomereaza obsedant in amintire: "Si eu astfel din jet ma uit pe ganduri,/ Visez la basmul vechi al zanei Dochii;/ In juru-mi ceata creste randuri-randuri". Intorcandu-se, din sfere inalte, catre orizontul marunt al intimitatii, populat cu "dulci nimicuri", poetul creeaza un spatiu de evocare, cu note de vag fabulos, sugerat de "basmul vechi al zanei Dochii", in timp ce timpul se materializeaza in falduri succesive, apasatoare, de ceata care "creste randuri-randuri". Poetul foloseste forme arhaice ale cuvintelor si inversiunea pentru a accentua starea de onirism total, de resurectie a unui taram imaterial, al visului ("nime" este forma invechita pentru "nimeni", in timp ee "dulci nimicuri" este o inversiune perfecta). Prezenta feminina invocata este eterica, imateriala, compusa din linii si umbre ce nu pot fi decelate: "Deodat-aud fosnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scanduri.../ Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii." Ca si in mijlocul naturii, pe malul lacului, povestea erotica se implineste prin reverie, intr-un plan al perfectiunii ireale.