o2r1517ok98chr





"Vis" este o poezie ironic-absurda, cu tenta de arta poetica, explicand cum lumea reala devine univers poetic. Ca in mai toate poeziile lui Marin Sorescu, epicul si anecdoticul dezvolta tensiunea lirica, printr-o intamplare cu sens de parabola: "in fata casei in care convietuiesc cu mine insumi/ Era o agitatie nemaipomenita./ Toata omenirea se adunase acolo/ Si voia sa treaca prin versurile mele./ Eu abia puteam stavili valurile de oameni,/ Alergam de colo-colo, asudat tot,/ Si imparteam bonuri de ordine." in fata casei poetului se strang elemente ale naturii care patrund in spatiul imaginar, "paduri, muntii si rasarituri de luna:/ Auzisera ca e vorba de poezii/ Si venisera din obisnuinta." Comuniunea om-natura este reprezentata la modul concret, abia dupa aceea devenind tema poetica: "Ca sa impac si oamenii si natura/ Eu ii alegeam pe cei mai voinici,/ ii rugam sa ia in brate,/ Pe langa bucuriile si necazurile lor,/ Un copac, sau un munte,/ Si numai asa le faceam vant/ in cate o strofa."
Un misoginism subtil, in registru ironic, se manifesta fata de femei, care participa si ele la acest spectacol burlesc al genezei poetice: "Niste femei foarte frumoase/ Tineau de patru colturi desertul Gobi/ Si voiau sa mi-1 deie cadou./ Le-am multumit emotionat si l-am primity Cu toate ca mai fusesem indragostit."
Teme sl motive ale poeziei "Vis"
• Cosmogeneza ca exercitiu poetic minor, de atelier domestic de creatie.
•  Lumea vazuta ca un vis, in care personajele vin la o selectie a demiurgului, pentru a fi repartizate intr-un inedit spectacol, in strofe si versuri.
• Femeia, creatoare de iluzii si de suferinta, de vid sufletesc.