Poezia "Jucarii", aparuta in volumul "Tineretea lui Don Quijote" (1968), exprima, pe un ton amar-ironic, deficitul de existenta creat de sentimentul nostalgic al copilariei pierdute, cu atmosfera ei ludica, de lume a jucariilor. Oamenii mari, excesiv, "ingrozitori de" de maturi, care isi pot atribui merite impresionante, vazute de poet la modul ironic (nu au cazut pe gheata sau, alunecand usor, si-au "fracturat" numai un an din cei multi, "importanti si tepeni"), si-au pierdut inefabila inocenta a copilariei, simtind totusi, tarziu, ca le lipsesc simbolurile ei cele mai firesti, jucariile: "Noi care suntem ingrozitor de mari,/ Care n-am mai cazut pe gheata/ Dintre cele doua razboaie,/ Ori din greseala am alunecat vreodata,/ Ne-am fracturat un an,/ Unul din anii nostri importanti si tepeni/ De gips.../ 0, noi cei ingrozitori de mari/ Simtim cateodata/ Ca ne lipsesc jucariile." "Fractura" anilor e o ruptura intre timpul ludic, al gandirii sacre, si timpul profan, al oamenilor mari. Anii sunt "de gips", sugerand inchistarea in limitele stramte ale existentei, ale unei vieti banale, lipsite de orice imaginatie.
Confortul primit drept compensatie este formal, strict material, lipsit de consistenta sufleteasca: "Avem tot ce ne trebuie,/ Dar ne lipsesc jucariile./ Ne e dor de optimismul/ Inimii de vata a papusilor/ Si de corabia noastra/ Cu trei randuri de panze,/ Care merge la fel de bine pe apa,/ Ca si pe uscat." "Timpul pierdut", ca si timpul mitic, este recuperabil numai prin reiterare ritualica, prin repetarea jocului: "Am vrea sa incalecam pe un cal de lemn/ Si calul sa necheze o data cu tot lemnul,/ Iar noi sa-i spunem: «Du-ne undeva,/ Nu ne intereseaza locul,/ Pentru ca oriunde in viata/ Noi avem de gand sa facem/ Niste fapte grozave»." intr-o lume amorfa insa, fara idealuri, lipsesc jucariile magice si zeul protector, caruia sa i se planga "din tot sufletul", eliberati de trufie, cersind o noua mantuire a sufletului: "O, cat ne lipsesc jucariile!/ Dar nu putem nici macar sa fim tristi/ Din cauza asta/ Si sa plangem din tot sufletul,/ Tinandu-ne cu mana de piciorul scaunului,/ Pentru ca noi suntem niste oameni foarte mari/ Si nu mai e nimeni mai mare ca noi/ Care sa ne mangaie."
Dincolo de epica anecdotica a textului, poezia insereaza simboluri si teme existentiale grave: trecerea timpului, corabiile destinului, care merg la fel de bine pe apa si pe uscat, Pegasul, sursa a imaginatiei fara margini si vehicul fermecat pornit catre lumea basmului.